Vecinii mei ţigani

Cînd m-am mutat în casa în care locuiesc acum, eram conştientă de faptul că mă mut „în ţigănie“ (îl citez pe un prieten cam cu nasul pe sus, care locuieşte în partea de nord a Capitalei, într-un apartament „cu vedere la lac“), însă nu a contat prea mult acest aspect. Sau, cel puţin, n-a reprezentat un dezavantaj sau un criteriu în alegerea casei. Cei mai mulţi agenţi imobiliari ţin să precizeze, înainte de „vizionare“, că e o zonă „curată“ sau „în curs de curăţare“, pentru că şi mai mulţi clienţi întreabă dacă în vecinătate sînt ţigani. Valoarea proprietăţii poate să crească şi în funcţie de asta. N-am avut niciodată astfel de idei preconcepute, mai ales că Bucureştiul în sine nu se poate împărţi şi delimita în acest mod. A devenit un oraş atît de amestecat (şi asta începe să-mi placă), încît „ţigani“ sînt peste tot, şi în blocurile comuniste din Berceni şi, uneori, şi în cartierele „rezidenţiale“ de tipul gated communities, unde oricine, însă, îşi poate cumpăra o casă, dacă are bani. Aşadar, şi amicul meu, care se simte atît de protejat în „exclusivista“ zonă de nord, se poate trezi cu un „ţigan“ care, dimineaţa, iese pe balconul de alături ca să admire lacul.  

Cazul meu este însă unul special. Cunosc aceste străduţe, printre care se numără şi strada mea încă de vremea cînd eram copil. Pe atunci erau pline de ţigani (nu folosesc termenul în vreun sens peiorativ sau discriminatoriu, aşa îşi spun ei, n-am auzit să-şi spună romi). Cu timpul însă, mulţi dintre cei care erau proprietari au vîndut şi s-au mutat mai spre periferie, alţii – clanuri întregi, au plecat din ţară. Totuşi, întreaga zonă păstrează încă un aer de mahala, chiar dacă se află în buricul tîrgului. E un melanj interesant de vile ale oamenilor cu bani, apărute peste noapte, cu porţi înalte, prevăzute cu sisteme complicate de alarmă, camere şi senzori care ascund totul de privirile trecătorilor, casele ţiganilor „ajunşi“, situate cît mai „la stradă“, mari, impresionante şi kitschioase, clădiri vechi, cu două etaje, cu un aspect burghez, şi căsuţe prăpădite, în curţi murdare şi pline de gunoaie, cu rufe colorate întinse la uscat, în general haine de copii, mai multe generaţii, care te fac să te simţi ca în sudul Italiei.  

Ţeava mea „rezistibilă“

În momentul în care m-am mutat, vecinul de deasupra (un domn la pensie, român, care trăieşte de cînd se ştie pe strada noastră) mi-a zis: „Dacă o să ai probleme cu ei, să-mi spui şi rezolvăm imediat. Sau să spui că eşti nepoata mea!“ Am înţeles că nimerisem într-un „cartier“ unde rolurile erau deja împărţite şi existau diferite tipuri de autoritate şi ierarhii. 

Însă, în mare, n-am avut pînă acum probleme. Pe strada mea, un sfert sînt ţigani, trei sferturi – români. Şi ţiganii, şi românii, în principiu, mă salută, pentru că deja aparţin într-un fel străzii, în mijlocul căreia se joacă amestecaţi toţi copiii între 3 şi 10 ani. Desenează cu creta pe asfalt oi şi nişte sori cu dinţi, joacă Ţară, ţară, vrem ostaş!, Faţa, iar fetiţele îmbrăcate ca nişte prinţese cîntă în cor, cu voci dulci, manele.  

„Cel mai rău copil de pe stradă“, aşa cum a decretat vecinul de deasupra, este un ţigănuş cu ochelari, care pare extrem de sprinten şi de isteţ. El e cel care se caţără pe toate gardurile, fură vişine vara din curtea cu vişini, scapă cel mai des mingea în curtea mea. Odată, l-am găsit chiar în curte, făcînd echilibristică pe ţeava de gaz. Se plictisea şi se credea Spiderman. Am avut o conversaţie hilară, în care i-am explicat că ţeava de gaz se poate rupe şi că e periculos, iar el s-a mirat că nu e „rezistibilă“. Nu l-am alungat, însă am închis toate ferestrele – laptopul era la vedere, pe un birou. Just in case.  

Ar trebui să-mi cumpăr un halat roz…  

Chiar vizavi de mine e o casă mare şi împopoţonată cu balconaşe cu colonade şi alte ornamente de ghips, de unde se aud mereu lătrînd nişte căţei mici, posibil pechinezi. E a unui ţigan bogat, pe care nu l-am văzut însă niciodată, „un băiat de zahăr, plin de bun-simţ şi tot restul“, mi-a spus vecinul. Alţi ţigani, oameni mai puţin importanţi, stau pe la porţi şi se laudă cu cîştigurile lor. „Săptămîna trecută am făcut puţin, numa o mie de parai…“ Nu mă întreb niciodată cum „fac“ ei banii pe care eu îi cîştig în două luni, însă atunci cînd îi aud, am un sentiment de inferioritate. Probabil că românii sînt mai „fraieri“.

Seara, tinerii se strîng pe cîteva borduri de pe strada „principală“ în care se varsă străduţa noastră. În principiu, nu fac nimic deranjant şi se retrag devreme prin casele lor. Fumează „ţigări la bucată“, cumpărate de la buticul din colţ (îi zic vînzătoarei: „Vreau şi eu două bombonele!“), beau Cola sau alte sucuri mai ieftine şi mai chimice, butonează şi vorbesc la telefoanele smart cu gagicile şi gagiii de pe străzile vecine. Venind noaptea tîrziu, am asistat fără voia mea la mai multe idile sub clar de lună. M-am lămurit: adolescenţii ţigani se pupă şi se îmbrăţişează la fel ca toţi ceilalţi. O singură dată m-a pufnit rîsul, cînd un puştan (de 13-14 ani) ţipa la iubita lui, o fetiţă de 12, plină de sclipici, care se tot codea şi se lipea de garduri, respingîndu-i avansurile: „De ce nu mă iubeşti, fă?“

E un obicei „local“ ca ţigăncile adulte, proaspăt îmbăiate şi parfumate, îmbrăcate în halate roz şi pufoase, cu cîte un prosop pe cap şi în şlapi, să iasă pînă la butic ca să-şi ia cîte o cafea la pahar, o ţigară, o bere la PET pentru soţ. Cred că face parte din ritualul lor de curăţire a corpului, de înfrumuseţare, care trebuie să fie şi el (ca multe altele) „la vedere“, ca nu cumva să zică vecinele despre ele că ar fi murdare. E un spectacol – toate aceste femei defilînd pe stradă, în ţinutele lor domestice de după baie, răspîndind adieri de parfum. Treptat, şi fără să îmi dau seama, am început să le urmez oarecum exemplul – eu, care înainte, cînd locuiam pe Moşilor, mă machiam atent şi mă îmbrăcam „de oraş“ şi cînd ieşeam după pîine, acum merg la butic cu ce am pe mine, în papuci şi cu o glugă pe cap, ca să nu mai pierd timpul cu pieptănatul.

Oricum, buticul e un centru social al comunităţii, aici ajungi, treptat, să-i cunoşti pe toţi. Ţigani bătrîni, plini de tatuaje vechi şi şterse, cu ochi urduroşi, fără dinţi, care molfăie eclere cu ciocolată la 2 lei. Ţigani tineri, agitaţi, care vin cu BMW-ul zece metri, se înfig în berea la PET şi iau alune şi seminţe vărsate, la pungă. Copiii trimişi cu un scop anume (de multe ori pentru multe pîini, cîte cinci-şase) îşi numără mărunţişul ca să vadă dacă le mai ajunge şi de-o bomboană. Ţigănci bătrîne, „matroane“, cu voci gîjîite de la ţigări, care niciodată nu stau la coadă, se bagă în faţă, „dă şi mie…“, ca şi cum doar simplul fapt că sînt în vîrstă le-ar da un anumit statut.  

Ţigani de mătase…

La două săptămîni după ce m-am mutat, i-am privit şocată pe geam, din spatele jaluzelelor. Am văzut un convoi de bărbaţi în cămăşi albe, impecabile, şi pantaloni negri. Se auzea şi o muzică – o lăutărească veche, tînguitoare, frumoasă. Nu mi-am dat seama dacă era o nuntă sau o înmormîntare. M-am simţit ca şi cum aş fi nimerit într-o altă lume, total diferită faţă de cea pe care o cunoşteam.  

„Sînt ţigani de mătase“, am aflat ulterior de la vecinii români. De atunci, m-am obişnuit ca în anumite duminici sau de sărbători precum Sfînta Maria (mare şi mică) să scoată mese afară, ocupînd toată strada, să improvizeze umbrare şi să încingă grătarele. Din nou, era vorba despre un spectacol care trebuia să fie privit şi de alţii, altfel n-ar mai fi avut nici un sens. Nu ascultau manele, era aceeaşi muzică lăutărească de bună calitate. Şi – ceea ce m-a mirat – se retrăgeau discret în case pe la ora 9. Nu erau nişte paranghelii care să dureze toată noaptea şi care să se lase cu beţii, bătăi şi cuţite. Poate şi pentru faptul că sînt doar între ei, n-au ce împărţi unul cu altul. Însă senzaţia mea este că ies din case şi pentru a-şi marca strada, teritoriul. Doar împreună au o identitate. Şi nu m-aş mira dacă agenţii lor imobiliari (în cazul în care ar exista vreunii) le-ar sugera anumite zone „curăţate de români“.

Mă uit cu jind la petrecerile lor, mi se par inedite. Dacă aş fi invitată vreodată – ceea ce nu e cazul –, ar fi o experienţă interesantă. Pînă atunci, trag cu ochiul în casele lor, cele care au ferestre joase, la stradă. Oare cum trăiesc? Cum e „ca la ţigani“? Îi văd pe bărbaţi, la bustul gol, tolăniţi pe sofale, uitîndu-se la televizor. E mobilă veche, care ocupă tot spaţiul, nu e ca a mea, ergonomică, de la IKEA, sînt multe perdele, pleduri, ţoale, ciucuri. Totul e foarte încărcat, colorat, sufocant. Femeile sînt mai mult absente, poate au treaba lor, în bucătărie. Aşa că îi văd doar pe ei, lungiţi, fumînd, uneori vorbind la telefon, nefăcînd nimic.

O fetiţă în maiou, pe final de octombrie, şi cu nişte rotile vechi, se opreşte în dreptul unui geam atît de îngust, încît prin el nu încape o pisică. Nu-ţi poţi imagina că dincolo de acel geam locuieşte într-adevăr cineva. Strigă: „Nu mai aveau suc din ăla la 2 lei. Uite, îţi las aicea banii!“ Pune 2 lei pe pervazul geamlîcului. Fetiţa pleacă, zornăindu-şi rotilele. O mînă ciocolatie apare din interior, înhaţă banii, apoi dispare.  

…şi plebea

Pe strada paralelă cu a mea, unde chiar nu mi-aş fi dorit să mă mut, lucrurile stau cu totul altfel – şi vorbim despre o distanţă de doar 200 de metri. În primul rînd, acolo e o casă în paragină, în care se vede tot. E goală, n-are nici un fel de mobilă, doar pereţii zugrăviţi în siclam. Casa s-a transformat într-o discotecă perpetuă, un soi de combină care merge nonstop – manele –, fete şi femei dansează îndrăcit. Am bănuiala că ar fi un bordel undercover. Lîngă casă e un maidan plin de gunoaie, încă puţin şi vor da pe dinafară, peste un gard destul de înalt care înconjoară terenul. Printr-o gaură a gardului, un cîine latră agresiv. Şi pe lîngă gard stau ei, din aprilie şi pînă în octombrie, casa lor e în stradă. Au tot ce le trebuie – fotolii dezmembrate, din care ies arcuri şi paie, o butelie mică şi un aragaz improvizat, pături întinse pe trotuar, pe care se lungesc ca la plajă, jucăriile copiilor, animăluţele din pluş, fără ochi şi fără picioare. Cît e vara de lungă, joacă fotbal în mijlocul străzii, se opresc doar cînd trec maşinile, şi nici atunci. Sînt mai multe familii, sau una singură, în total vreo 20 de membri, cu tot cu copii. Nu-mi dau seama dacă locuiesc în spatele gardului sau în casa-discotecă. Dacă au voie să stea acolo sau dacă s-au aciuat pur şi simplu. Mi se pare că timpul se scurge altfel pe strada asta, neglijent şi cu indiferenţă, într-un ritm pe care noi, cei care doar trecem pe acolo, nu-l putem pricepe sau accepta. Şi nu-l acceptă nici ţiganii lor.
Ţiganii de mătase. Îi privesc de sus, susţin că aceşti ţigani de asfalt le fac neamul de rîs. Şi nu se amestecă unii cu alţii.  

Strada Armoniei?

De un an şi jumătate, de cînd m-am mutat, n-am schimbat mai mult de două vorbe cu vreunul dintre ei. Doar i-am observat. Nu m-au încurajat nici ei în acest sens, nici eu n-am avut vreo iniţiativă, pentru că am fost educată „să mă feresc de ţigani“. O singură dată a existat un incident care pentru mine a fost un semnal că toată această „armonie“ se poate strica peste noapte. Cîinele părinţilor mei era în vizită, trebuia să-l scot de două ori pe zi ca să-şi facă nevoile. Ei nu concep aşa ceva, acest obicei „domnesc“, dacă au cîini, au şi curte, şi cîinii îşi fac nevoile în curte. Aşadar, o plimbam pe Telli pe strada mea, fără lesă – e bătrînă, de obicei face ce face şi vrea repede în casă. La nici două case distanţă, în mijlocul străzii, a făcut pipi (iar, din păcate, pentru asta nu se poate folosi punguţa). O ţigancă bătrînă (este cea care în fiecare duminică pleacă nu ştiu unde cu taxiul) avea poarta deschisă şi a văzut. A început să urle: „Pleacă de aici cu cîinele! Aici şi-a găsit să facă, pe stradă? Noi avem copii mici şi să se joace în pişalăul de la cîine?“ A ieşit şi un bărbat şi i-a dat cu şutul: „Marş de aici!“ M-am înfuriat, mi-a fost milă de bietul căţel, am vrut să zic ceva, dar mi-am amintit o altă învăţătură din „educaţia“ mea: „Nu te pune cu ţiganii!“ Aşa că am tăcut. De atunci, am avut grijă să nu mai treacă cîinele prin faţa curţii lor. Aşadar, lucrurile pînă la urmă sînt relative. Tăcînd, le-am recunoscut supremaţia. Strada e a lor. Românii nu vor scandal, nu vor bătăi de cap şi cedează. Aici se vede nivelul de civilizaţie dintre unii şi alţii. Aparent, acest articol e o pledoarie pentru integrare şi bună vecinătate. Pentru toleranţă. Însă toleranţa vine de obicei din partea noastră, nu a lor, nu este reciprocă. Şi, uneori, e suficientă doar o scînteie ca să apară un conflict pe care nu-l poţi rezolva explicînd, „vorbindu-le frumos“. După mai bine de un an de „vecinătate“, pot să trag şi o concluzie – au o lume curioasă, fascinantă chiar, dar nu sînt ca noi. Şi aici e o problemă de identitate. Cu cît un popor este mai civilizat, mai cult, iar nivelul lui de toleranţă creşte, cu atît el devine mai maleabil şi mai docil, iar identitatea lui începe să pălească. Cu cît un neam este mai unit în formele lui primitive, „tradiţionale“, de a-şi trăi şi a-şi organiza viaţa, cu atît identitatea e mai puternică, sufocantă, copleşitoare pentru cei din jur.

Foto: L. Muntean