Pe vremea cînd cool era bestial

Cînd mă gîndesc la cool, mă gîndesc aproape din reflex la adolescenţi, fiindcă în primul rînd ei sînt cei care au tendinţa de a cataloga şi portretiza, de a-şi căuta repere şi valori la modă, de a lua în seamă doar lucrurile (oamenii, filmele, cărţile, muzicile) care „contează“, ferindu-se de celelalte, ce ar putea să-i contamineze iremediabil de, hai să-i zicem, un uncool (deşi mie mi-e drag termenul mai de cartier naşpa, surprinde într-un mod mai suculent tot ceea ce produce neplăcere). Cool parcă nu mai e deloc valabil după 30 de ani – ce poate fi cool în avea o familie, copii şi rate la bancă şi de a-ţi plănui un an întreg o vacanţă unde s-o nimeri pînă la urmă, doar să fie? Astea sînt aspecte normale ale vieţii şi niciodată „normalul“ nu a fost cool. Nici măcar cei de 20+ cu care joc un joc online nu prea mai folosesc cool, în comunitate. Atunci cînd îi impresionează în mod deosebit ceva, e wow sau awesome (awe, în prescurtare), dacă îl mai vezi pe vreunul folosind cool pe chat e clar că va spune că în curînd trebuie să plece la şcoală sau că are teme de făcut, prin urmare e sub 20.

Şi dacă mă întorc la adolescenţa mea, cool exista la tot pasul sub forma lui ieşită astăzi din uz de bestial. Un termen la fel de larg, tot împrumutat pe undeva, dar care poartă şi pecetea creativităţii locale. Desigur, venea de la the best şi nu avea nici o legătură cu „bestia“, deşi la asta te putea duce cu gîndul cînd spuneai: „Mergem la un bairam şi ne bestializăm!“ Nu prea ştiu cum se rosteşte cool astăzi, însă „bestial“ se spunea în nenumărate feluri. De pildă, sec, scurt şi la obiect, ca să punctezi anumite părţi pozitive în conversaţie cu prietenii tăi: „Ieri am fost cu X la biliard!“, „Da? Bestial.“ Interogativ, referitor la persoane şi obiecte: „Cît de bestial e tipul ăla nou de la B?“ sau „Crezi că blugii ăia pe care i-am probat cu tine sînt bestiali sau cam naşpa?“ Şi, mai ales, exclamativ, dîndu-ţi ochii pe spate sau fluturînd din gene: „Fată, nu-mi vine să cred că m-a sunat Y! Ce bestial!“ Dovada de prietenie supremă: „Eşti o tipă bestială!“

Bestial, ca şi cool, de altfel, era destul de mainstream, căci pe vremea aceea nu se inventaseră încă hipsterii. Erau filmele comerciale de succes, cu adolescenţi, de tipul Clueless (cu Alicia Silverstone, în 1995), serialele gen Beverly Hills 90210, muzicile dansante sau baladele rock uşurele, ca „November Rain“, cărţile care se citesc pe sub bancă, cum ar fi Exorcistul sau Carrie, şi în nici un caz Fraţii Jderi, băieţii care sînt buni la baschet sau cei cu pletuţă şi o atitudine studiată, blugii Motor şi Little Big, neapărat numărul 27 pentru că era bestial să încapi în ei. Activităţile bestiale păreau, la o primă vedere, destul de cuminţi – să mergi la mall (abia apăruseră) sau la un fast food de pe lîngă Cişmigiu, unde se adunau jumătate din liceenii din Bucureşti, ulterior la Mc, să fumezi ţigări mentolate, să joci bine biliard şi să te aprecieze băieţii, să chiuleşti şi s-o lălăi prin magazine şi, desigur, să ai o gaşcă bestială, să fii invitat la cele mai bestiale petreceri. Ne feream de tot ce nu era „comercial“, de muzici şi locuri obscure, de ciudaţi, cum ar fi fost punkerii sau chiar şi unii dintre rockeri, pentru că era posibil să aibă un iz de naşpa.

Graniţa era, de altfel, una foarte subţire – pe de-o parte, nu voiai să ieşi din rîndurile uniforme unde cool-ul general valabil de atunci îţi ţinea de cald, pentru că erai privit chiorîş, pe de alta, simţeai nevoia de revoltă şi individualitate. La banchetul din clasa a XII-a, cînd, proaspăt convertită la hippioţeală (din nou ceva dubios şi de nişă), m-am prezentat îmbrăcată în costum popular, pentru a le sfida astfel pe celelalte fete ce-şi comandaseră super-rochii la croitor, m-am simţit respinsă în totalitate. Am primit în derîdere un soi de premiu de Miss Nonconformism, ceea ce era cît se poate de nasol. Doar proful de română, care era cam naţionalist, a fost impresionat şi m-a întrebat dacă îmi iubesc cu adevărat neamul şi patria. N-am ştiut ce să-i răspund.

Sexul era bestial, nimeni nu punea asta la îndoială, aşa cum probabil că astăzi e la fel, mai exact cool. De printr-a XI-a, virginitatea mai ales la fete devenise o povară greu de îndurat, toată lumea voia să scape de ea şi să intre în grupul elitist al celor care „şi-o pun“. Aveam o colegă care îşi dorea cu orice preţ să devină şi ea o „bestială“ şi ne întreba obsesiv pe toate – „ţi-ai pus-o?“ Totuşi, sexul putea să aibă şi o parte naşpetă, dacă îl făceai la întîmplare, doar ca să-l faci, cu cine se nimerea. Cu adevărat bestial era să ai un prieten (popular în liceu) care să te iubească, să te dezvirgineze responsabil şi dup-aia să-ţi aducă zilnic flori pe care să ţi le dea în văzul lumii, în curtea şcolii, în semn de adîncă preţuire.

Acum cîţiva ani, m-am nimerit la o filmare cu nişte adolescenţi, la un club de fiţe unde mergeau ei de obicei sîmbătă seara. Din ce-mi povestiseră, totul era super şi cool aici – locul, muzica, DJ-ul, luminile, oamenii, băuturile straniu colorate, faptul că uneori se mai nimerea şi cîte-o vedetă. I-am privit vreo oră cum se zbînţuie, fetele cu fustiţe minuscule şi cu bustiere, cu extensii de păr şi strasuri în buric, băieţii cu atitudini de masculi asumate. M-am plictisit groaznic şi mi-am dat seama că n-am ce filma – adolescenţa lor era destul de anostă. E clar, tot acest cool n-are nimic spectaculos. Şi nici nu e pentru toate vîrstele.