Patru meşteri mari… calfe şi zidari
Agentul imobiliar care mi-a vîndut casa mi-a recomandat şi echipa de muncitori (pentru zugrăvit, reparaţii, pavat curtea): „Vi-l trimit pe Costică, că tocmai i-a terminat casa lu’ nea Nelu!“ Un sfat: nu vă mai luaţi după recomandări. Mai bine găsiţi meşteri la întîmplare, pe net, tot aia e, şi măcar nu vă mai stricaţi relaţiile cu veri, naşi, prieteni şi agenţi imobiliari care spun că „au ei pe cineva“.
Aşadar, Costică – „specialistul“ în orice (gresie, faianţă, ţevăraie, instalaţii electrice, lemnărie, izolaţie etc., dar mai ales în frecat menta) a apărut cu „echipa“: doi domni pe la 60-70 de ani (cărora le zicea pe ascuns „mortăciunile“) şi puştiul lui de 16 ani pe care îl luase doar ca să-l ţină sub supraveghere, în vacanţă, dar, de fapt, el a făcut mai toată treaba (şi nici n-avea pretenţii mai mari de o cola pe zi, dacă i-o cumpărai, era fericit). Costică şi-a aruncat „ochiul“ de specialist şi a făcut un preţ (extrem de rezonabil, dar care pînă la final s-a triplat, căci „doamnă, am mai îndreptat şi peretele ăla, am băgat şi dincolo rigips, a apărut şi ailaltă“… e şi asta o strategie!) şi a dat un deadline (zece zile care s-au făcut trei săptămîni). Mîncare şi-au adus singuri, însă „consumabile“ tot au fost – berea la pet (de, erau 35 de grade, le era sete la oameni!), apă (mai puţină, căci era băută mai în silă), cola pentru ăla micu, ţigări pentru toată lumea – „Şefule, n-ai şi tu o ţigară, că am uitat să-mi cumpăr?“
„Mortăciunile“ munceau temeinic, bătrîneşte, dar se moşmondeau îngrozitor. După patru zile, n-au mai muncit, pentru că nu le dăduse Costică nici un leu (din avansul pe care îl primise, aşa cum ne înţelesesem). N-au mai venit vreo săptămînă, timp în care echipa şi-a rezolvat problemele „interne“. Costică nu făcea nimic, doar dădea indicaţii, că doar d-aia era „specialist“. Ce, să transpire el la 35 de grade? Singurul care punea cîrca era ăla micu.
Din două în două zile, se terminau materialele, deşi Costică însuşi făcuse la început lista de cumpărături – „Luaţi doi saci în plus, să fie, dacă rămîn, îi vindeţi lu’ nea Nelu pentru magazie!“ Aiurea, nu rămînea nimic. Oamenii ăştia parcă mîncau nisip, chit de rosturi, pavele şi altele. În plus, Costică era şi genul „harnic ca o albină, strîngător ca o furnică!“ La început, întreba: „Doamnă, mai aveţi ce face cu peria asta? Îmi trebe mie, la ţară!“ Dup-aia, le lua fără să mai întrebe – fiecare scîndurică îşi găsea o întrebuinţare „la el, la ţară“. Nu erau lucruri de valoare şi mai făcea şi „curat“ la locul de muncă, dar capacitatea lui de a face să dispară orice mă uluia.
După ce au revenit „mortăciunile“, care continuau să cîrcotească (e adevărat că le-a dat Costică ceva, dar prea puţin!), după ce Costică a mai cerut o parte din bani şi şi-a mai adus încă un fecior (din patru), să pună osul la treabă, „lucrarea“ parcă a început să meargă.
Treaba era de mîntuială, se vedea cu ochiul liber, dar, la un moment dat, am zis „Stop!“. Doar ca să nu mai ceară alţi bani şi să scăpăm de eternul şantier. O altă strategie a meşterului român: te lungeşti cu treaba cît poţi, mai ciupeşti din materiale şi din ce se mai găseşte, mai ceri nişte bani în plus de la fraieri şi uite aşa supravieţuieşti o vară întreagă dintr-o singură „comandă“.
