Trei zile la Sofia – la Tîrgul Internaţional de Carte

Pe la mijlocul anilor ’80 – cei mai dezolanţi ani ai comunismului românesc –, tatăl meu pleca într-o excursie de trei zile, „cu întreprinderea“, la Sofia. Era prima lui ieşire din ţară, pentru care depusese o cerere şi primise o aprobare. Cînd m-a întrebat ce să-mi aducă „din străinătate“, eu i-am răspuns că vreau o păpuşă Barbie. La 6 ani, pentru mine orice era în afara României socialiste însemna implicit o lume mai bună, mai aproape de acel Occident din revistele

. Şi pentru că bulgarii aveau mai multe ore de program pe zi la televizor, inclusiv

în fiecare seară, înainte de telejurnal (la noi, Mihaela şi Azorel dispăruseră de ceva vreme), mai mult ca sigur că aveau şi păpuşi Barbie. Am fost foarte dezamăgită cînd, la întoarcere, tata mi-a întins o păpuşă cît degetul lui arătător, cu un păr lipit de cap şi nişte ochişori albaştri care se închideau cînd o puneai pe spate, ca să se culce. „N-am găsit Barbie!“, mi-a zis el, cu părere de rău. Însă asta nu mi-a schimbat părerea bună pe care o aveam despre capitala ţării „vecine şi prietene“, mai ales că tata a povestit destul de entuziast că au urcat cu telefericul pe muntele Vithosa, care are mai mult de 2000 de metri înălţime şi se află chiar la marginea oraşului (cît mi-aş fi dorit pe atunci ca Bucureştiul să aibă măcar un deal mai acătări!). În toţi anii aceia, Bulgaria (ca de altfel şi Serbia şi Ungaria) a reprezentat pentru mine acea „străinătate“ reală şi accesibilă (cealaltă „străinătate“ era doar o himeră), unde cozile erau mai puţine şi se găseau de toate, existau şi comunişti, dar erau mai blînzi. 

Şi iată-mă la Sofia, la Tîrgul Internaţional de Carte, unde România a fost ţară invitată, plimbîndu-mă pe aceleaşi străzi din centru pe unde a colindat şi tatăl meu în urmă cu aproape 30 de ani, parcă cumva în continuarea acelei amintiri vechi pe care tocmai am povestit-o. Scriitoarea Simona Popescu, care a fost şi ea la tîrg, ne-a mărturisit că încerca să găsească la Sofia un final pentru un roman, pornind tot de la o amintire, o experienţă similară cu cea a tatălui meu – prima ei excursie în străinătate, cu şcoala, la Ruse, după ce a învăţat un manual întreg de geografie comunistă ca să o „merite“. Şi m-am gîndit la modul straniu în care se ţes şi se leagă lucrurile într-un mental colectiv al istoriei recente. Da, Sofia poate fi un final de roman, la fel de bine cum poate să fie un început sau un mijloc, din cauza senzaţiei de tranziţie spre ceva incert pe care mi-a lăsat-o oraşul, dar şi al atmosferei sale tihnite. Dar mai ales pentru că noi, românii şi bulgarii, trăim de atîta vreme unii în coasta celorlalţi, avem atît de multe în comun şi nu încetăm să ne comparăm unii cu alţii, atît în statistici, cît şi în viaţa de zi cu zi, dar nu ne cunoaştem mai deloc. 

Noi şi ei? 

Am zburat spre Sofia aproape o oră, cu un avion Tarom nu mai mare decît troleul 66, deşi poate aş fi preferat să merg cu maşina pe drumurile bulgăreşti, doar de dragul călătoriei. De la Bucureşti la Sofia sînt fix 350 de kilometri, adică mai puţin decît pînă la Cluj sau pînă la Timişoara. Totuşi, bucureştenii nu vizitează Sofia în weekend, în loc să se îndrepte spre mare sau spre Valea Prahovei. Şi nici viceversa. Nu înţeleg de ce cele două capitale europene, atît de apropiate ca distanţă, au atît de puţine legături între ele şi nu reprezintă o destinaţie nici pentru români, nici pentru bulgari. Sofia are un farmec al ei, imprimă o stare pe care Bucureştiul a pierdut-o în parte după anii ’90 – toate acele rămăşiţe socialiste care evoluează haotic, se transformă din mers, reinventîndu-se şi declanşînd mici nostalgii ale lucrurilor mărunte, o duioşie amestecată cu tristeţe. În plus, e un oraş mult mai ieftin decît Capitala noastră.  

După o lună de întuneric şi de zloată în Bucureşti, Sofia ne-a întîmpinat cu un soare strălucitor, de început de decembrie. Am ieşit din aeroport şi am avut senzaţia că am zburat în cerc şi ne-am întors de unde am plecat – la o primă vedere, împrejurimile păreau aceleaşi cu cele de la Otopeni, poate un Otopeni de acum cîţiva ani, dar totuşi foarte asemănător. Am plecat de la aeroport cu o maşină. Cîmp, şosea, cîteva blocuri noi, din beton şi sticlă, dar şi magherniţe, o curte mare, plină cu anvelope sparte, apoi un mic mall. Cînd, în sfîrşit, intrăm în oraş, dominat de silueta muntelui, cu zăpadă pe creste, impresiile se schimbă. Pentru cîteva clipe, te crezi la Braşov, contemplînd Tîmpa şi blocurile comuniste standard, cu patru etaje. Apoi, te pomeneşti în centru, care are din nou un aer pregnant „de Est“. Bulevarde puţin aglomerate, cu clădiri de negustori şi tîrgoveţi, vîrîte unele-n altele, cu maximum patru etaje, nezugrăvite de multă vreme, gri sau galbene, cu buticuri şi minimarket-uri la parter. Buticăreala e încă mult mai prezentă în Sofia faţă de Bucureşti, n-am prea văzut supermarket-uri în afară de un Lidl, în nici un caz vreun Mega Image. Toate prăvăliile par „de cartier“ – şase rafturi, doi vînzători, cele de haine şi încălţări seamănă cu magazinele din zona Lipscani, de pe timpuri, multe second-hand-uri, în acelaşi stabiliment poţi găsi atît o agenţie de turism, cît şi o casă de schimb valutar, în plus ceva jocuri de noroc de tipul păcănele. Excepţie fac brand-uri precum Zara sau H&M, aceste magazine sînt la fel peste tot – spaţioase, luminoase şi bine încălzite, şi cu preţuri prea mari pentru Europa de Est. Bulgăroaicele intră, se uită, probează şi ies. Am văzut şi chioşcuri înjghebate în spaţii strîmte, de tipul scară de bloc, cu sticle de băuturi expuse în vitrină, unele stau acolo de atîta amar de vreme, încît sînt pline de praf şi au etichete decolorate, dar poate că vinul s-a învechit şi e bun. Alfabetul chirilic începe să dispară din viaţa citadină, au apărut, în schimb, multe firme cu nume „englezite“, în alfabetul latin. În zona centrală sînt şi multe cîrciumi, bistrouri şi cafenele, în general locuri cu două-trei mese, în care poţi mînca un sandviş sau un hamburger mare şi cu de toate, cum găseşti şi la noi în Berceni sau Titan. Recipientele de plastic, cu sosuri de tipul ketchup şi maioneză, care atîrnă deasupra tejghelei ca să le poţi avea la îndemînă, îmi sînt şi ele ultracunoscute. Doar preţurile diferă – poţi mînca un sandviş decent cu 4-5 lei, o bere autohtonă la restaurant e cam tot pe acolo, însă sînt de preferat berile ceheşti la draft, cum ar fi Bernard, doar un pic mai scumpe, vinul casei este de cele mai multe ori minunat şi inadmisibil de ieftin, un pachet de ţigări costă în jur de 9 lei. Şi apropo de fumat, de curînd s-a aplicat draconic legea care interzice fumatul în spaţiile publice şi, spre surprinderea mea, nimeni nu pare dispus s-o încalce, să găsească „portiţe“ şi să încerce tot felul de improvizaţii, ca la noi. Deşi, din cîte mi s-a spus, bulgarii sînt la fel de mari fumători ca românii (un alt apanaj, se zice, al ţărilor estice), nu se fumează nicăieri în restaurante şi baruri, nici măcar în cluburi, decît afară. Seara, din loc în loc, în faţa unor cîrciumi, vezi grupuri pe jumătate degerate în atmosfera hibernală, care scot pe gură şi pe nas un amestec de abur şi fum. Bîţîindu-se de pe un picior pe altul, oamenii de-abia aşteaptă să-şi termine ţigările ca să intre din nou la căldură. Eu una n-am înţeles această tiranie împotriva bieţilor fumători, din moment ce bulgarii au şi alte probleme care ar trebui să devină o prioritate, cum ar fi toaletele publice. Nu sînt prea curate (nici măcar în restaurantul decent în care am mîncat în prima seară) şi nici prea prietenoase, nu au hîrtie igienică şi le reperezi uşor după miros. La Starbucks, de pildă, am rămas cu clanţa în mînă şi m-am chinuit vreo zece minute să o fixez la loc, măcar de formă. Şi, revenind la fumători, dacă ai ceva noroc, poţi găsi cafenele cu terase „învelite“ în folii de plastic semitransparente (cum sînt şi în Bucureşti, în Centrul Vechi) şi cu cîteva „încălzitoare“, însă nu suficient de puternice ca să te îmbie să-ţi scoţi geaca, unde poţi fuma. Am petrecut o oră minunată, la doi paşi de hotel, pe o astfel de terasă încălzită, unde am băut o bere Guinness şi am fumat cu nesaţ de una singură, încercînd să nu mă holbez prea tare la cei doi adolescenţi de la o masă foarte apropiată de a mea, care se vrăjeau şi fumau, se pupau şi iar fumau. Mă fascina însă flirtul lor în bulgară, din care nu înţelegeam nimic. Oare ce-i spune puştiul? Că e frumoasă? Că o iubeşte?

Pe stradă, vezi multe maşini „străine“, însă în general sînt hîrburi de prin anii ’90: Ford-uri, Opel-uri şi BMW-uri. Dar şi maşini noi, de peste 20.000 de euro. Însă maşina clasei de mijloc nu există. 

Pînă la munte, la Vitosha, n-am fost, deşi mi-aş fi dorit şi mi s-a spus că se ajunge în doar 20 de minute cu taxiul. Am aflat despre cabanele turistice că sînt dezafectate şi că telefericul cu care a urcat tatăl meu în anii ’80 nu mai funcţionează. La poale e acum doar un cartier pentru oameni cu bani. M-am întristat – să ai un munte în toată regula la marginea capitalei tale şi să nu-l „foloseşti“ la nimic? 

Doar Noi 

Tîrgul Internaţional de Carte a avut loc în Palatul Naţional de Cultură – o clădire comunistă tipică, de prin anii ’80, cu fastul şi „grandoarea“ acelor vremuri, adică scări de marmură şi candelabre impresionante. Astăzi, este folosită pentru diferite evenimente, tot culturale, pentru că e spaţioasă şi bine împărţită. „Populată“ timp de patru zile de cititorii bulgari şi împînzită de standurile cu cărţi, cu zumzetul glasurilor vorbitorilor de pe la lansări, nu mi s-a părut, însă, urîtă deloc. 

Am întrebat-o pe una dintre gazdele noastre cum pot să ajung în centru şi mi-a explicat că era foarte aproape, „drept înainte pînă la linia de tramvai, după care la dreapta“. Apoi, a adăugat: „Nu prea ai ce vedea, e foarte provincial!“ Mi-a plăcut modestia ei, însă, pe de altă parte, cam aşa spunem şi noi despre Bucureşti. E acel sentiment de inferioritate, al omului din Est care nu-ţi poate arăta palatele Vienei sau podurile peste Sena ale Parisului. Noi, români şi bulgari, ne considerăm, de fapt, provinciali, pentru că nu reuşim încă să depăşim anumite complexe.

Centrul „turistic“ e într-adevăr mic, dar are o cochetărie a lui care ar fi putut să fie pusă excelent în valoare cu un pic de sprijin din partea autorităţilor locale. Nu există nici un fel de marcaje şi indicaţii, singurele informaţii despre unde trebuie să ajungi le afli de pe stradă, de la bulgarii care vorbesc prost engleză, chiar şi cei tineri. La început, m-am rătăcit, dar după ce am reperat Universitatea (cu un nume frumos – Sf. Clement din Ohrid), mi-a fost uşor să mă descurc. Însă aproape tot ce am văzut în următoarea oră am identificat ulterior pe Internet, căci nu există inscripţii în altă limbă în afară de bulgară. Am recunoscut uşor catedrala Sf. Alexandru Nevschi, uriaşă, impresionantă. Am intrat în interiorul ca de grotă subterană construită de personaje fabuloase, nepămîntene, unde m-am simţit ca într-o poveste. Sau ca într-un început de roman. Frig, luminile pîlpîitoare ale lumînărilor, cerşetori, oameni care se rugau pe la icoane şi moaşte, ca la noi. Am aprins patru lumînări – două pentru morţi, două pentru vii, şi am ieşit cu conştiinţa împăcată că mi-am adus oamenii dragi în capitala Bulgariei. Apoi, cred că am trecut pe lîngă clădirea Guvernului, căci fluturau două steaguri – cel bulgăresc şi cel al Uniunii Europene. Şi cred că am văzut Muzeul Naţional de Arheologie, o clădire din cărămidă roşie, şi Mormîntul Soldatului Necunoscut, unde era flacăra aprinsă, alte două bisericuţe ortodoxe vechi şi frumoase, în care n-am mai intrat, şi cîteva moschei. Am zărit la o depărtare oarecare silueta unei clădiri care semăna cu Casa Scînteii, dar n-am mai mers pînă acolo, pentru că m-am oprit la un mic tîrg de antichităţi, improvizat într-un părculeţ. Toată istoria recentă (dar şi mai veche) a Bulgariei era acolo, pe tarabele păzite cu străşnicie de moşuleţii – unii cu un aspect rufos – care o vindeau bucată cu bucată. Decoraţii şi monede, relicve comuniste, chipiuri de soldaţi, argintărie, bijuterii, aparate de filmat pe 16 mm şi aparate foto cu burduf, afişe cu Stalin, tancuri în miniatură. Pînă la urmă, o istorie atît de asemănătoare cu a noastră!        

Era frig, începuse să se întunece – deprimantul amurg timpuriu de decembrie –, aşa că am hotărît să mă întorc la tîrg. Însă la întoarcere am nimerit într-o oază caldă plină de culoare şi de cîntece. Era micul tîrg de Crăciun dintr-un parc, chiar vizavi de Teatrul Naţional „Ivan Vazov“. O scenă pe care se cîntau colinde (în general germane), şiruri de căsuţe unde se vindeau vin fiert, dulciuri, cîrnaţi, o stranie mîncare de varză aburindă, cu un amestec de

, pe care n-am îndrăznit s-o încerc. Oameni de toate vîrstele, dar mai ales mulţi copii – erau veseli, mîncau şi beau în picioare, sprijiniţi de butoaie, toată atmosfera era nu doar ca la noi, dar ca peste tot în lume, în preajma Crăciunului. M-am aşezat pe o bancă şi m-am uitat la ei preţ de aproape o oră, la toată normalitatea din jur. Şi m-am gîndit că toate aceste comparaţii, pe care uneori le faci involuntar şi inconştient – noi şi ei, nu au nici un rost. Sîntem doar Noi, oamenii din Estul Europei, care am avut de suferit din cauza unui regim politic absurd şi teribil, a unei tranziţii care pentru mulţi a însemnat doar sărăcie şi o lungă serie de dezamăgiri ce au lăsat urme pe chipurile noastre, încă triste şi pămîntii, dar care ne revenim treptat la viaţă. O viaţă normală. 

La plecare, am zburat cu Quatar Airlines – Tarom-ul n-a vrut să decoleze din cauza ceţii. După 30 de minute aşteptare în avion (de data aceasta cît autobuzul 336), ne-am ridicat la doar 5000 de metri şi am văzut crestele munţilor, care apăreau ca nişte insule, în marea de nori. Bulgaria – acest arhipelag exotic şi necunoscut, la doi paşi de noi.