În noul joc, la început am nimerit într-o ghildă al cărei șef era un olandez. La o primă impresie, oamenii păreau deschiși și comunicativi, păreau că se știu între ei de-o viață. Poate că joacă de multă vreme – m-am gîndit. Sau sînt deja prieteni în viața reală. Pînă la urmă, m-am lămurit.
Pe la 7-8 ani, îmi doream să mă fac gimnastă, ca Ecaterina Szabó. Nu ca Nadia, ea aparținea unei alte generații. Gimnastele românce au reprezentat, în anii comunismului, modele de succes pentru mii de fetițe care se dădeau peste cap pe bara pentru bătut covoare, din spatele blocului.
„Eu zic că nu am inventat o boală, ci doar am dat nume unor simptome tot mai des întîlnite în jurul meu – acreală, nervozitate, neatenţie civică, conformism, binging nelimitat – că tot sîntem asediaţi cu reclama asta. Nici măcar nu pot spune că am descoperit eu omarita.“
Se înghesuiau de-a valma zeci de oameni, se făceau permutări, se ghicea fiecare mișcare de sub pînza de cort, se auzea tot. Și atunci învățam să apreciez ceea ce aveam, adică intimitatea de acasă. Dar oare ce fel de intimitate avem? Ce mai reprezintă intimitatea noastră, a tuturor, într-un mare oraș?
Colegul matematician, care a copiat cuvînt cu cuvînt din manual, a luat 10. Acesta e „bagajul“ cu care am intrat în viață. Un sistem de valori cu totul pe dos. Astfel de lucruri te marchează într-un fel sau altul, fără să vrei. La 14 ani, chiar și la 18, știi ce e bine să alegi? Școala te pregătește pentru astfel de alegeri importante?
„Unde fugi așa, mamaie?“ S-a uitat la el ca și cum nu i-ar fi înțeles întrebarea și și-a văzut de drumul ei. „Mai ai 35 de minute pînă la tren!“, a informat-o exasperat nepotul. Abia atunci bătrîna s-a oprit – să-l creadă, să nu-l creadă?
Ce păzește el sau pe cine păzește, n-am să înțeleg niciodată, fiindcă de cele mai multe ori îți dă senzația că taie frunze la cîini. Dar nu, el are grijă de siguranța clienților și din cînd în cînd simte nevoia, ca orice om în uniformă, să‑și manifeste autoritatea.
Picnicul la români este, înainte de toate, un mod de a te afișa în public. De a frige mai mulți mititei și de a da muzica mai tare decît vecinul tău de picnic. În alte țări, mai civilizate, petrecerile de stradă, de pildă, sînt un pretext pentru o bucurie comună.
Prima mea senzație atunci cînd am văzut clipul cu Frumoasele străine care ard nu a fost una de revoltă, ci una de jenă. Mi-a fost rușine de omul care a făcut un astfel de gest. Ce‑o fi fost în mintea lui? Chiar nu și-a dat seama de penibilul situației? Iar penibilul acela se prelungea inutil, nu reușea să dea foc cărții.
Hibernarea s-a terminat, la ora 7 seara încă e lumină și e plăcut afară, îmi pot părăsi în sfîrșit bîrlogul și redescopăr cît de mult îmi place Bucureștiul în aprilie și mai, singurele luni suportabile aici (ar mai fi și septembrie, uneori octombrie, însă lunile cu vreme bună de toamnă au ceva nostalgic).
Clujul era „curat“ în comparație cu Bucureștiul, care era „murdar“. Clujenii erau „oameni de treabă și gospodari“, în vreme ce bucureștenii erau nesimțiți, gălăgioși, parveniți, într-un cuvînt, „mitici“. Clujul era un oraș liniștit, iar Bucureștiul era aglomerat.
Hotelurile sînt rezervate cu un an înainte. Leipzig-ul se pregătește din timp pentru acest eveniment care, printre altele, îl definește. Iar tîrgul în sine profită de un spațiu expozițional pe lîngă care Romexpo al nostru, cu toate paviloanele sale, pălește.
Cînd eram la grădiniță sau în clasele primare și cîntam faimosul șlagăr „Noi în anul 2000, cînd nu vom mai fi copii…“, încercam să calculez (pe degete) ce vîrstă voi avea, de fapt, în anul 2000. 23 de ani. 23 de ani?! Prin urmare voi fi „bătrînă“ – mă întristam eu pe vremea aceea, cînd singura vîrstă acceptabilă mi se părea 18 ani.
Acţiunile civice au devenit din ce în ce mai articulate, mai decise să obţină ceea ce-şi propun. O posibilă explicaţie ar putea fi găsită în demografie: generaţia născută după 1989 a ajuns în aceşti ani la maturitate.
Privind pe geam, dacă ești atent la nuanțe, poți observa transformările prin care a trecut recent orașul, un amestec subtil între Est și Vest, în era postsocialistă. Vezi cartiere rezidențiale, cu case identice, printre pîlcuri de copaci.
Stîrci, egrete, cormorani, pescăruși, lebede, lișițe, rațe sălbatice, muscarul negru, șerpi de apă, tritoni, vulpi, iepuri, vidre, bizami. Deltă e mult spus, dar stufărișul există, pămîntul mustește de apă.
De fiecare dată mă uimesc, într-un sens pozitiv – citesc mult, așa că voi contrazice pe oricine care se plînge de faptul că „astăzi copiii nu mai citesc ca pe vremea mea“, sînt conectați la tot ce se întîmplă nu doar în literatura contemporană pentru copii, dar și în realitatea din jur.
Mahalaua mea. O fi devenind ea hip pentru alții, care nu locuiesc aici și o vizitează ca pe un loc exotic. Pînă mă mut, mă gîndesc să-mi deschid un hub. Sau măcăr un bar în curte și să vînd Leffe cu 15 lei sticla. Îl angajez și pe Costică pentru un stand-up. Veniți?
Reclamele se adresează în primul rînd oamenilor sănătoși care, din cînd în cînd, au diferite neplăceri. Pentru cei cu adevărat bolnavi, lucrurile nu sînt deloc atît de simple. Iar pentru cei ipohondri, ca mine, televizorul devine, din nefericire, o permanentă sursă de inspirație.
Ne-am jucat jumătate de oră de-a „fuga“ în Occident. Apoi, ne-am îndreptat spre poartă. A fost cea mai dureroasă întoarcere a mea în țară. Atunci mi-am dat seama că în curînd voi atinge acel prag de vîrstă la care nu-mi voi mai dori să plec nicăieri, la un mod impulsiv și inconștient.
Am moștenit o cutie de bijuterii a unei mătuși îndepărtate, tanti Geta. Am purtat-o cu mine prin toate casele în care am locuit. Are capacul legat cu sfoară, o sfoară veche, galbenă, aproape destrămată. Țin în ea tot felul de fleacuri și o deschid arareori.
O discuție despre (re)definirea spațiului în care locuim poate fi aici necesară. Un spațiu care se schimbă în permanență, se modifică odată cu trecerea timpului. Pentru cei mai mulți dintre noi, orașul înseamnă doar drumurile noastre zilnice, cu mașina, cu tramvaiul sau cu metroul.
Dacă vrei să dai de dracu’ în mitologia românească și în credințele populare, nu trebuie să cauți prea mult. El apare încă de la începuturi, în miturile cosmogonice, cînd doar el și Dumnezeu existau pe lume și-și spuneau unul altuia „fîrtate“ și „nefîrtate“.
La școală, pedepsele corporale erau cu duiumul: tras cu linia la palmă, tras de urechi pînă cînd se înroșeau, tras de perciuni, lovit cu catalogul în cap etc. În fiecare școală exista cel puțin un profesor care aplica astfel de metode.
Un amic îmi arată plin de mîndrie, pe telefonul mobil, poze cu viitoarea lui casă. „Uite, ăsta era terenul inițial, sînt o mie de metri, dar nu se vede decît partea din față. Aici o să vină gardul, îl facem la sfîrșit… Uite cum arată fundația! Uite-mă și pe mine cu muncitorii…“
Pe ecranul lui Diamant se difuzau uneori emisiuni „în culori“ (sau cel puțin așa anunța o prezentatoare), iar eu mă zgîiam la ecran încercînd zadarnic să disting acele culori, strecurate în imaginile alb-negru. Culorile le-am văzut tîrziu, pe la sfîrșitul anilor ’80, cînd Diamantul a fost înlocuit cu un Elcrom.
Vă vom propune un alt fel de „horoscop“, din care probabil că nu veți afla nimic despre cît de sănătoși, iubiți și bogați veți fi în anul care tocmai a început, dar în schimb vă veți amuza cu alte concluzii.
Nu-mi doresc să ningă. Zăpada nu-mi mai spune nimic, nu mai reprezintă o tentație, ba dimpotrivă. Atenționările de cod galben de la buletinele meteo mă îngrijorează de-a dreptul. O fi unul dintre primele semne de îmbătrînire. Sînt aproape fericită dacă prin 15 ianuarie constat că n-a nins mai deloc.
Cît face? „Păi, sînt 21 de stații, o nimica toată. Faci o juma de oră, că acum e liber prin oraș.“ Accept, fără să știu ce mă așteaptă. Mă urcă în tramvai, îmi face cu mîna.
La petrecerile tinerilor, mamele puneau pe mese, alături de chifteluțe și de ouă umplute, și boluri cu mănunchiuri de țigări, la discreție, Rothmans din acelea „cu aur“ la filtru. De lux. Iar proful de română stătea pe pervazul ferestrei din clasă, în timpul tezelor, fuma Mărășești și era un dur.
Un jazz adaptat, „de sezon“ – „Santa Claus is coming to town“. Și suna al naibii de bine. La un colț, mă întîlnesc cu protagoniștii. Sînt doar trei – doi suflători (clarinet și trompetă) și o chitară, însă par o întreagă orchestră.
Filmăm pentru a cincea sau a șasea oară prînzul muncitorului nostru chinez, Han, și al colegului său român. I-am așezat cît mai departe de camera care zace neglijent pe un trepied ceva mai încolo, însă cu REC-ul pornit. Ei nu știu asta – ar trebui să mănînce împreună, unul în fața altuia, fără a bănui că sînt, de fapt, filmați.
Există niște lucruri în realitatea noastră imediată pe care copiii încă de la 4-5 ani le observă și le percep ca atare, ar trebui ca textele pentru copii să corespundă acestei realități. Nu trebuie să idealizăm, să cosmetizăm, pentru că astfel copiii își vor face o imagine greșită asupra lumii în care trăim.
La intrare a trebuit să ne descălțăm, deși afară nu era nici ploaie, nici zloată. Dar așa se face. Apar și ceilalți, cu cadouașele lor pline de funde, pe care le lasă în hol, la intrare. Știu exact ce conțin – sticle, parfumuri ieftine, lenjerie de ras, set lamă de ras + aftershave + deo.
Mi-amintesc că mi-am petrecut mai bine de oră într-o gară din Bruxelles, la o cafenea, doar uitîndu-mă la trecători și minunîndu-mă de naturalețea gesturilor, de atitudini. Oameni din toate colțurile lumii erau adunați aici și mulți dintre ei își afișau originile, apartenența: turci, indieni, africani, arabi, asiatici.
Am revenit cu nepăsare la micile noastre „enervări” diurne. La micile angoase, apartanențe la grupuri și găști, unfriend și unlike, dat la gioale între noi, pentru că marile angoase n-or să țină niciodată la nesfîrșit.
Pe la începutul anilor 2000, eram în Serbia, la un workshop de jurnalism, finanțat cu bani europeni. Ne adunaserăm acolo două românce și trei sîrbi, de religie ortodoxă, două unguroaice și o croată – catolice, un turc și o fată din Kosovo – musulmani, și alți cîțiva.
Cu o zi în urmă fusese online, făcuse glume pe chat, era vorba despre un om viu, în spatele unui nickname, al unui avatar. Amicul său ne-a povestit despre tragedia din Brazilia. Ulterior am intrat pe net, am urmărit știrile mai multă vreme, acele știri dintr-o țară îndepărtată care nu ajung niciodată pînă la noi.
De multe ori mă bucur că primii 11 ani din viața mea s-au petrecut într-o dictatură comunistă – o perioadă suficient de scurtă ca să nu mă marcheze definitiv, dar suficient de lungă ca să înțeleg ceva din ea sau cel puțin din lucrurile mărunte din care acel comunism inuman al anilor ’80 era construit.
Calitatea unui sistem de educaţie este reflectată prin două categorii de indicatori. Primul este cel de participare, iar aici intră, ca indicatori negativi, absenteismul, abandonul şcolar şi rata de părăsire timpurie a şcolii, iar ca indicatori pozitivi, rata de supravieţuire într-un ciclu şcolar, rata de trecere de la unul la altul etc.
Ultimul tren care pleacă din Sinaia spre Bucureşti este la ora 21,37. L-am verificat pe Mersul trenurilor de pe Internet: este un Interregio care vine de la Cluj-Napoca. Dacă îl pierzi, rămîi în Sinaia pînă pe la 5 dimineaţa. De aceea m-am grăbit spre gară cu vreo 40 de minute înainte ca el să sosească.
Puteai fi oriunde sau… nicăieri. Nu te simţeai „ca la ţară“, dar nici ca-n Bucureşti. De aceea îmi pun din ce mai des întrebarea, pentru că oraşul fiecăruia dintre noi este în primul rînd spaţiul care ne înconjoară, vecinătatea – de fapt, unde locuim?
Pe migranţii noştri îi recunoşti din prima pe Aeroportul Otopeni, care a devenit pentru ei un loc la fel de familiar ca gara de la Crivina sau orice altă haltă de navetişti de pe ruta Bucureşti-Ploieşti.
Timp de doi ani, am tot urmărit acest „comerţ“ special de la Venus. Părea că totul merge perfect: toată lumea consuma aparent pe gratis, dar minimarket-ul nu dădea faliment. Începusem să mă întreb ce calităţi trebuie să ai, în calitate de muşteriu, ca să ocupi un loc fruntaş pe „caiet“.
În casa de la Bucureşti îmi amintesc, încă din copilărie, sticla de vin pe masă – vinul de Alimentara de pe vremea lui Ceauşescu, apoi diferite vinuri postdecembriste, unele de import.
Un oraş aparent haotic şi creativ, dar care are „la bază“ o solidă disciplină nemţească. Un oraş divizat şi reunificat unde poţi simţi, în acelaşi timp, un socialism „lejer“, familiar şi oarecum reconfortant, dar şi Occidentul „profund“, adevărat, la care visam noi, toţi cei din Est.
I-am cunoscut de curînd pe bicicliştii din Berlin, iar acest personaj colectiv, perfect adaptat oraşului, m-a impresionat. E drept că m-a impresionat şi fluiditatea traficului şi, uneori, chiar absenţa lui, la anumite ore, considerate în Bucureşti „de vîrf“, cum ar fi miezul zilei sau seara, după 9.
De fiecare dată cînd sînt în vacanţă sau într-o călătorie, încerc pe cît posibil să nu ratez micul dejun de la hotelul unde m-am cazat. Iar motivul nu este unul financiar – o masă gratis sau inclusă în preţul camerei. Acasă rareori am parte de un mic dejun aşa cum ar trebui, din grabă sau neglijenţă.
Satele din Regat, mai ales cele din zona de cîmpie, nu au nimic idilic, nimic din „poezia“ vieţii la ţară. Sînt urîte şi par toate ridicate în pripă de mîinile unor gospodari nepricepuţi. Sînt toate la fel, lipsite de personalitate.
