În mahalaua hip

Vorbeam cu un prieten despre faptul că aș vrea să-mi vînd casa și să mă mut. Casa în sine îmi place, n-am nimic cu ea, însă mi s-a cam acrit de vecinătate, de mahalaua din gura Oborului unde e amplasată. „N-o vinde acum, mai așteaptă“ – spune el. „Prețurile au început să crească, locul ăla devine din ce în ce mai hip.“ Ce înseamnă hip? Un teatru independent pe Făinari, un magazin cu viniluri, Casa Jurnalistului pe Viitorului (una dintre cele mai urîte străzi centrale din București), un bar de rockeri pe Toamnei și unul hippie pe Episcop Radu, un restaurant chinezesc în care nu intră niciodată nimeni, dar am auzit că e super, un boutique cu cafea bună pe Eminescu, un bistrou cu vinuri la statuia lui Tudorică și care mă tentează de multă vreme, gen. Ce (mai) înseamnă hip? Micul Mario care intră noaptea pe fereastră în casa unui amic al prietenului meu, vecin cu mine, și îi fură discret laptop-ul și tableta, în timp ce el doarme. Un alt vecin care în fiecare iarnă, înainte de Crăciun, își aduce porcul de la țară și îl taie în curte, sîngele se scurge pe sub poartă și se varsă în gura de canalizare. (N-am înțeles niciodată de ce nu-l taie la țară, acolo unde îi e locul. Poate pentru ca toți vecinii să vadă că el are porc și e cool.) Copii care fură pungi de semințe din Mega Image, după care le împart cu gașca și scuipă cojile la colțul străzii. O Dacia Solenza pe butuci în care locuiește un om al străzii dotat cu pilotă, pernă, farfurii, tacîmuri, bere la PET. O familie care își petrece întreaga vară pe asfalt, la soare, lungiți pe o pătură, chiar vizavi de o casă tare drăguță și care e de vînzare, însă din cauza „vecinilor“ nu o s-o cumpere niciodată nimeni. Gunoieri de ocazie care scormonesc după PET-uri. Și casele înghesuite unele într-altele, cu curți comune sau ca și cum ar fi comune pentru că sînt prea mici ca să-ți ofere o intimitate.

E una dintre primele seri calde ale începutului de primăvară, stăm în curte și bem o bere. Cine nu și-ar dori o curte liniștită, cu boltă de viță, în centrul orașului? Dincolo de gard, vecinul pe care îl cheamă Costică și care locuiește provizoriu într-o casă dărăpănată (proprietara l-a adus aici de la țară, cu tot cu familia, ca să aibă grijă de cîinii ei, pentru că ea e busy cu job-ul și locuiește în altă parte) iese și el în curtea lui ca să ia o gură de aer. În momentul în care deschide ușa, rîgîie sonor și cu ecou, de se aude pînă la colțul străzii. E modul lui de a se manifesta „în exterior“, de a-și marca teritoriul. Iar un astfel de rîgîit pare îndelung exersat, după vreo paișpe beri, combinate cu mămăligă, care te balonează. Noi sorbim din berea noastră Leffe (hip!) și ne continuăm discret conversația. Însă încep să latre cîinii – doi vagabonzi, „salvați de la moarte“ de stăpîna care îi iubește atît de mult încît îi vede o dată pe săptămînă. Doi cîini în zece metri pătrați de curte, care desigur că n-au o altă ocupație decît să latre la tot ce mișcă pe stradă. Discuția cu cîinii e veche și a trecut prin mai multe etape – cu vorbă bună, cu amenințări, cu chemat Poliția de proximitate – „N-am, doamnă, ce să le fac, sînt în curtea lor! Vă înțeleg că latră tot timpul și nu puteți să vă odihniți… rezolvați în instanță!“ Se votează și se aplică legi antifumat, de ce nu există și legi antipoluare fonică? Costică a primit ordine precise de la „stăpînă“ – dacă latră, să-i potolească. Mai nou îi potolește cu un par. Asociațiile de protecție a animalelor oare știu că acești cîini pe care i-au „salvat“ de pe străzi ajung prin curțile oamenilor milostivi, unde sînt bătuți cu parul ca să nu mai latre? „Taci în morții mă-tii!“, strigă la ei Costică. Agitat, începe să latre și cîinele lup al celuilalt vecin, din curtea din stîngă. De fapt, acesta, pentru că e lup, nu latră, urlă. Vreo cinci minute. Cînd, în sfîrșit, se potolesc toți trei, reușim să reluăm conversația de unde o lăsaserăm. Oare ce voiam să spunem? E o liniște neașteptată, se aude doar vocea lui Costică, a intrat în casă și poartă o discuție intelectuală cu nevastă-sa. Toate geamurile sînt larg deschise, că așa e frumos – să intre aerul, să-i audă tot fraierul. „Cum nu știi, fă, cînd a murit tovarășul Nicolae Ceaușescu și tovarășa Elena Ceaușescu?! Asta toată lumea știe…“ Pauză. „Îți zic io dacă nu știi. Păi, amîndoi a murit pe douășunu decembrie 1989.“

Vecinul de deasupra, cel cu lupul, are în grijă „păsările cerului“ (așa le numește), respectiv porumbeii.  Le pune în fiecare zi grăunțe și semințe pe aparatul de aer condiționat din dreptul ferestrei de la bucătărie. Treptat, a reușit să adune aici și să invite la masă toți porumbeii din cartier, plus rudele lor din Cișmigiu și Herăstrău. Sediul lor central este acoperișul casei, mai exact streașina de deasupra curții mele. Stau chiar pe margine și se holbează la tine, zeci de perechi de ochi curioase. Cînd trebuie să-și facă nevoile, se întorc invers, doar n-o să murdărească acoperișul celui care îi hrănește. Cînd își iau toți zborul, parcă ești în Hitchcock. La două-trei zile trebuie să curăț curtea de găinaț, de coji de semințe și de boabe de porumb. Îi explic vecinului cum stă treaba cu păsările și se înfurie. Începe să urle: „Tu ai o problemă cu cîinii, cu păsările cerului, cu mai ce?! Așa-i la curte! De ce nu te muți înapoi la bloc dacă nu-ți convine?“ Încă puțin și mă înjură. N-ar fi prima oară cînd o face. Cel mai tare s-a enervat cînd i-am spus că cîinele lui pute. Apoi m-a acuzat că i-am adus gîndaci roșii „de la bloc“. Da, au fost și gîndaci roșii – o mică invazie, însă ei au venit odată cu catrafusele lui Costică.

Cam așa stau lucrurile cu mahalaua mea. O fi devenind ea hip pentru alții, care nu locuiesc aici și o vizitează ca pe un loc exotic. Pînă mă mut, mă gîndesc să-mi deschid un hub. Sau măcăr un bar în curte și să vînd Leffe cu 15 lei sticla. Îl angajez și pe Costică pentru un stand-up. Veniți?