Tramvaiul 7, Leipzig
În perioada Tîrgului de Carte de la Leipzig, toate hotelurile din oraș sînt pline, rezervările se fac cu un an înainte. Hotelul nostru e la marginea orașului, așa că ne împrietenim cu tramvaiul 7, cel care ne duce în centru în mai puțin de o jumătate de oră. Ca să ajungi la stația de tramvai, trebuie să străbați un cîmp cu o iarbă de o culoare nedefinită, alb-gălbuie, apoi uriașa parcare a unui centru comercial – Paunsdorf Center. Mall-ul este la rîndul lui imens, un mic oraș în care te pierzi și, spre surprinderea mea, nu e deloc aglomerat. Poate că nu există un cult al mall-ului, ca la noi, sau, dacă o fi existat vreodată, a fost o modă trecătoare. Oamenii își plimbă cîinii prin mall pentru că ai voie cu animale de companie, le strîng răhățeii cu discreție. Într un loc nature-friendly special amenajat, copiii se amuză privind iepurași vii.
Tramvaiul 7 se oprește în fața mall-ului din patru în patru minute în timpul săptămînii și din zece în zece minute în week-end, cu o precizie care ne uluiește pe noi, cei din Est. Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă. Străbătînd orașul cu tramvaiul, observi că e o adevărată „inginerie“ nemțească aici, tramvaiele se așteaptă unele pe altele ca să nu întîrzie sau ca să nu ajungă prea devreme în stații. Drumul îmi amintește oarecum de cel cu tramvaiul 1, de pe Șoseaua Giurgiului pînă la Obor, 21 de stații, un oraș dintr-un capăt în altul. Însă tramvaiul 1 vine cînd vrea el, de multe ori rămîne blocat în trafic, lumea se înghesuie și dă din coate, se nasc certuri și discuții halucinante, vînzătorii ambulanți de nimicuri te agasează, controlorii îi vînează pe cei fără bilet. În tramvaiul 7 din Leipzig poți înțelege ce înseamnă un trafic fluid, aproape toți călătorii găsesc locuri pe scaune, există un automat de bilete care e folosit cu simțul răspunderii și, în trei zile, n-am văzut nici un controlor, pentru că probabil nu este nevoie. Și e multă liniște, nu auzi decît zgomotele ritmice ale deplasării pe șine și vocea muzicală care anunță următoarea stație, ceva care mereu se termină în strasse sau, cînd ne apropiem mai mult de centru, în platz. La un moment dat, un bebeluș începe să plîngă, mama încearcă să-l liniștească, aruncînd priviri vinovate în jur, ca și cum și ar cere scuze.
Privind pe geam, dacă ești atent la nuanțe, poți observa transformările prin care a trecut recent orașul, un amestec subtil între Est și Vest, în era postsocialistă. Vezi cartiere rezidențiale, cu case identice, printre pîlcuri de copaci. Fiecare are destul spațiu în jur, nu sînt lipite unele de altele ca la noi. Apoi traversezi maidane, fără gunoaie, unde nu s-a construit încă nimic, treci printr-o pădurice care te duce cu gîndul la tramvaiul pitoresc ce leagă Sibiul de Rășinari. Apar cartiere de blocuri cu trei-patru etaje, multe spații verzi, hipermarket-uri pentru „săraci“, cum ar fi Penny. Hale industriale și conducte împînzite de graffiti, cel mai des vezi cuvîntul Leipzig, colorat în fel și chip. Drumuri care se întretaie, impecabile, și, din loc în loc, cîte un peisaj ce-ți amintește vag de marginea Bucureștiului – cîteva maghernițe, un soi de locuințe modulare din tablă care seamănă cu niște rulote. De fiecare dată cînd tramvaiul se oprește într-o stație și se deschid ușile, de afară vine un miros de primăvară și de cîmp desțelenit.
După vreo zece stații, te trezești, în sfîrșit, în inima orașului. Clădiri solide, germane, cu cinci-șase etaje, de burg, iar la parterul lor sînt primele cafenele și restaurante. Acele mici localuri de la colțul străzii unde să bei o bere după serviciu sau să mănînci în grabă un hot-dog. Cîrciuma din vecinătate. Fast-food-uri asiatice, șaormerii, magazine mici arăbești, ca peste tot în Europa. Străzile sînt mai animate aici, dincolo de clădirile de burg se ițesc turlele unor biserici.
În tramvai se urcă un grup de puștani care vin de la școală. Blonzi, cu tunsori șmecherești, le fac cu mîna colegilor care au rămas în stație. Parcă sînt din reclamele pe care le vedeam în revista Burda, pe vremuri, aici copii perfecți din Occident. Urcă și trei adolescente coreene, incredibil de frumoase și de autiste, toate trei cu căștile pe urechi, nu scot o vorbă. Apoi urcă o fată-pisică. Are mustăți desenate pe față și coadă. Doi elfi cu părul verde și urechi ascuțite. Un fel de Albă-ca-Zăpada, dar grasă. Și, în sfîrșit, însuși Darth Vader, care stă de vorbă cu o extraterestră cu fața albastră. E un oraș de țicniți? Mai tîrziu am aflat că toți aceștia mergeau la Tîrgul de Carte, unde se organizează un concurs de costume de carnaval.
La Augustusplatz, tramvaiul 7 se golește. Cobor și mă trezesc față în față cu Krochhochhaus, primul bloc turn din Leipzig, un zgîrie-nori îndrăzneț, în mijlocul orașului vechi, turistic.
Duminica, Paunsdorf Center este închis. În tramvaiul 7, preț de vreo șapte stații, sînt singurul pasager. Am senzația că mi-am comandat un tramvai personal care circulă special pentru mine. Mă uit pe geam la un capăt de oraș complet pustiu, postapocaliptic. Doar o doamnă în vîrstă aleargă singură de-a lungul șoselei. Mă gîndesc că, după această experiență, drumul cu tramvaiul 1 prin București mi se va părea mai suportabil, îmi va aminti mereu de cel cu tramvaiul 7 de la Leipzig. Tramvaiele, indiferent de orașele prin care trec, au ceva special, doar al lor. O melancolie. Aș fi vrut să închei acest text așa, într-o notă duioasă și nostalgică față de acel Occident la care am visat noi toți și pe care putem acum, în sfîrșit, să-l „atingem“, să-l străbatem cu tramvaiul 7, însă tocmai am primit, în timp ce scriam, un feed cu atentatele de la Bruxelles. Și m-a cuprins un sentiment sfîșietor de tristețe. Față de această minunată Europa care a redevenit atît de tîrziu și a noastră și pe care, zeci de ani, ne-am imaginat-o ca pe o lume perfectă.
