Leipzig, un tîrg-spectacol

Îmi amintesc de primele tîrguri de carte organizate în București, la Teatrul Național, pe la sfîrșitul anilor ’90. Trei etaje înțesate de cărți și de oameni, lansări peste lansări, primele ocazii de a cunoaște scriitori în carne și oase, dialog și polemici, uneori explozive – pentru că societatea era mai nuanțată atunci –, bîrfe și invidii într-o lume culturală mică, încă provincială (de parcă acum ar fi altfel!), terasa La motoare, fermecătoare și încinsă sub un soare de început de iunie, beri reci și „Hai că-ți păstrez un loc la masă“, dar poate că ar fi mai bine să stai lîngă cutare sau uite-l și pe…, începutul unor frumoase prietenii. Aveam 17 ani și lucram ca voluntar la revista tîrgului, realizată de cîțiva adolescenți care voiau să se facă jurnaliști. Timp de cîteva zile locuiam practic în tîrgul de carte, alergam după știri și interviuri, vînam autori, mîncam în grabă primele fast-food-uri de pe piață, pe vremea cînd abia apăruse McDonald’s, scoteam revista și în aceeași zi o și vindeam, ne „drogam“ cu cafele și țigări pentru că știam că așa fac jurnaliștii „adevărați“ și în cele din urmă adormeam epuizați pe canapelele din redacția încropită ad-hoc. Nu pot să uit entuziasmul și frenezia care ne cuprinseseră pe noi toți, copiii de atunci. Evenimentul în sine și anvergura lui, faptul că puteam întîlni și aborda atîtea personalități pe metru pătrat, ne copleșeau. Îmi amintesc și senzația de normalitate pe care o trăiam, poate prima din viața mea post-pionierească – tîrgul acela funcționa ca o entitate în sine din care făceam parte. Și tot acel amestec de cărți, lumini, culori alcătuia o diversitate, un soi de bilet spre Occidentul la care visase generația părinților noștri.

După douăzeci de ani, am simțit, într-un mod neașteptat (pentru că deja mă obișnuisem cu tîrgurile de la noi, care au intrat de ceva vreme pe un făgaș), aceeași emoție și frenezie la Tîrgul de Carte de la Leipzig – unul dintre cele mai mari și importante tîrguri de carte din Europa. Și nu în calitate de autor, ci ca simplu vizitator. Tîrgul de la Leipzig este în primul rînd un tîrg de public, unde cărțile și autorii sînt vedetele. Latura profesională, cea a întîlnirilor între editori și a schimburilor de experiență (sau a negocierilor legate de copyright) e discretă, aproape insesizabilă. Este un tîrg unde cetățenii germani vin într-un mod „educat“ și disciplinat, plătesc 18 euro (pentru o zi întreagă de tîrg) pentru a se uita la cărți (standurile editurilor nu vînd, există cîteva librării în cadrul tîrgului), a le frunzări, a se informa în legătură cu ceea ce se publică, dar în mod special, pentru a participa la lecturi publice și întîlniri cu autori.

Leipziger Buchmesse,  un „oraș“ din care nu-ți lipsește nimic

Tot orașul e plin de „reclamă“ – Leipziger Buchmesse. Primești pliante încă de cînd aterizezi pe aeroport. În fiecare stație de autobuz există cîte un banner, orașul se mîndrește cu un tîrg de carte cu totul excepțional. Hotelurile sînt rezervate cu un an înainte. Leipzig-ul se pregătește din timp pentru acest eveniment care, printre altele, îl definește. Iar tîrgul în sine profită de un spațiu expozițional pe lîngă care Romexpo al nostru, cu toate paviloanele sale, pălește.

Un tramvai plin ochi cu tineri îmbrăcați în costume de carnaval (de la personaje din Star Wars pînă la Scufițe Roșii grăsuțe, elfi blonzi și tăcuți, luptători ninja și eroi manga – cei care vin costumați la tîrg nu plătesc biletul de intrare) te duce la periferia orașului. Pe drum, mai vezi prin stații fete-pisici conversîn­du‑se, regi și împărați care, în graba de a se urca în tramvai, își pierd coroanele pe drum. Autostrada este, la rîndul ei, blocată (deși Germania se poate lăuda cu un trafic lejer): sînt autocarele cu copii, școli întregi, nu doar din Leipzig, ci și din alte orașe ale Germaniei. Leipziger Buchmesse este un must în educație și în formarea gustului pentru lectură. Am văzut clase întregi de copii și la Gaudeamus sau la Bookfest, începe timid și la noi. Pe o latură a tîrgului, am numărat zece care de televiziune care transmit de aici.

După ce cobori din tramvaiul care se golește, în primul moment nu‑ți dai seama unde e tîrgul, ești înconjurat de clădiri moderne, futuriste, care comunică între ele – tîrgul e, de fapt, peste tot. Intrarea principală te duce într-un pavilion central, cu o cupolă imensă din sticlă și cu aspect de seră. Aici, de fapt, impactul este cel mai puternic, căci după ce treci de casele de bilete, te pierzi într-un furnicar de cîteva sute de oameni. În mijloc e o scenă, un ecran de cinema, cel puțin optzeci de locuri pe scaune, toate ocupate. În jurul scenei, „comerț ambulant“ – cafea, fructe de mare, clătite. În week-end, pentru a străbate pavilionul central spre halele adiacente ai nevoie de cel puțin douăzeci de minute. Oamenii se opresc ca să caște gura la ceea ce se petrece pe scenă, se așază pe trepte, mănîncă, conversează, totul cu o lejeritate la care iei parte și nu-ți vine să te grăbești. Vocile au un ecou special, ai senzația unei navete spațiale care în curînd se va desprinde de Pămînt.

Halele se succed unele după altele, unite prin culoare tubulare cu geamuri din sticlă. N-am reușit să le parcurg pe toate, deși nu sînt foarte multe, dar sînt uriașe și ai parte de multe atracții, chiar dacă nu cunoști limba germană. Tîrgul e o îmbinare între spații de lectură, de prezentare a editurilor și cele de socializare, nu știi care este granița dintre ele. De pildă, am nimerit la o lansare de carte despre alimentația rațională, apoi am făcut un pas și m-am trezit într-un soi de bistrou unde am fost servită cu amabilitate cu o supă indiană cu lapte de cocos, legume și năut. Oamenii nu se înghesuiau în fața oalei cum se întîmplă la noi cînd „se dă ceva“, miroseau, gustau, întrebau și mergeau mai departe. Apoi am nimerit într-o bibliotecă cu cărți vechi germane și chiar m-am pierdut printre rafturi. În jurul meu erau vizitatori care se uitau la cărți, ca și mine, însă în același timp acolo era și o cafenea – alți oameni stăteau la mese, mîncau prăjituri, sorbeau din cești și citeau din cărțile pe care le luaseră de pe rafturi. Nu exista aproape nici un stand unde să nu poți asocia cartea și lectura cu o altă mică tentație – un pahar de bere, un cappuccino –, de fapt, cu un moment de relaxare. Erau standuri care mergeau chiar și mai departe și ofereau hamace pe care de regulă le luau cu asalt copiii sau mese de ping-pong. Adolescenții ședeau de-a dreptul pe jos, în cerc, mîncau noodles chinezești din caserole și inițiau propriile lor cenacluri literare. Mi-am amintit de cele cîteva terase cu mici și bere de la Romexpo, unde se refugiază cam toți autorii la final de tîrg. La noi, tîrgurile pot fi o premisă de socializare, însă nu permit și socializarea în sine, dau doar startul unor începuturi care pot avea o continuare mai departe în oraș sau nicio­dată. Un tîrg de carte nu trebuie să fie o activitate „bifată“ pentru o editură și un motiv de a reduce ca preț cărțile și a vinde. Ce am învățat, din punct de vedere „comercial“, la Leipzig: un tîrg de carte este un mod de sărbătorire a cititorului și de a-l face să se simtă bine pentru simplul fapt că este prezent acolo, preocupat de cărți, și că citește. 

M-a mai impresionat și implicarea mass-media în tîrgul de la Leipzig. Stu­dio­uri de televiziune erau peste tot și trans­­mi­teau în direct – ARD, ARTE etc. –, iar oamenii prezenți la tîrg puteau oricînd face parte din public. Este un alt mod de a interacționa cu publicul cititor, de a te împrieteni cu el și de a-i da importanță. Marile ziare germane erau și ele prezente, cu standuri și dezbateri. La noi, doar cîteva posturi de radio încearcă să „acopere“ subiectul, iar cîteva televiziuni își fac datoria și difuzează cîteva știri. Apoi, ne mai întrebăm de ce copiii noștri nu citesc. La Leipzig, într-o hală dedicată cărților pentru copii, porțile unei librării semănau cu porțile unui castel de basm. Am intrat în „castel“ și m-am trezit față în față cu cărțile cîtorva zeci de autori germani pentru copii de care nu a auzit nimeni în România. Aproape toate scoase în condiții grafice impecabile. O întreagă industrie a cărții pentru copii. Apoi m‑am uitat la ce se întîmplă la casă, unde copiii cumpărau tot Jurnalul unui puști și Narnia, traduse în germană. Dincolo de marketing, anumite preferințe rămîn universale. Copiii sînt aceiași pretutindeni, trebuie doar să știi să-i surprinzi și să-i încînți și mai ales să încerci să-i apropii de acest obiect minunat care se numește carte.  

Revenind la amintirile mele din anii ’90, mă bucur întrucîtva că mi-am regăsit entuziasmul. Publicul german are deja un respect față de carte și de autor, indiferent dacă el vine din Somalia, din Madagascar sau din România. A scris o carte, pentru ei este suficient ca să-l prețuiască și să-l asculte. E posibil ca, în timp, să se întîmple la fel și la noi. În 2018, România va fi țară invitată la Leipzig, s-a semnat deja un protocol în acest sens. Este, în primul rînd, o onoare. Însă dincolo de ea, poate să mai însemne o atenție specială acordată României și autorilor de aici, mai multe cărți traduse în limba germană, o deschidere a culturii noastre spre universalitate.

Foto: A. Popescu