Cu rucsacul în spate, prin Bucureşti

– despre cum poţi să fii călător prin propriul oraş –

Pipera – șoseaua Petricani – lacul Plumbuita – mînăstirea Plumbuita – canalul Colentina – lacul Fundeni – insula Fundeni – cartierul Ostrov – Piața Delfinului. Aproximativ zece kilometri, patru ore în pas de plimbare, pe timp însorit de iarnă, nu există marcaj.

Cînd eram copil, apoi adolescentă, mă fascinau scurtele descrieri ale traseelor montane, din ghidurile turistice. Citindu-le, încercam să-mi imaginez locurile – culmi, șei, văi și cabane, gradul de dificultate, ce ți se putea întîmpla pe drum. Nu mi-am imaginat că pot exista astfel de „trasee“ prin propriul tău oraș, pe care crezi că-l cunoști atît de bine. După prima mea „tură“ de București, m-am lămurit – de fapt, nu știu mai nimic despre orașul meu. Este doar acel oraș de care te simți deseori îmbîcsit și din care îți dorești doar să evadezi.

O discuție despre (re)definirea spațiului în care locuim poate fi aici necesară. Un spațiu care se schimbă în permanență, se modifică odată cu trecerea timpului. Pentru cei mai mulți dintre noi, orașul înseamnă doar drumurile noastre zilnice, cu mașina, cu tramvaiul sau cu metroul. Uneori, cu bicicleta, dar nici atunci cînd traversezi cu ea orașul nu prea ai timp să caști gura. Apoi, mai înseamnă vecinătatea: cîteva blocuri, o parcare, magazinul de la colț. Orașul poate să mai însemne și teatre, cinematografe, cluburi, cafenele, însă acestea sînt niște spații în sine, ar putea fi oriunde în altă parte. Dincolo de aceste fragmente de oraș, Bucureștiul în sine, ca ansamblu, devine pentru noi toți invizibil.

Vă voi povesti despre o călătorie de cîteva ore prin propriul meu oraș. Cînd m am întors, m-am simțit ca și cum aș fi revenit acasă de pe meleaguri exotice și îndepărtate. Și, în același timp, familiare.

Grupul ține de cald

Ne-am întîlnit la ora 12, la ieșirea de la metrou din Pipera. Pînă pe la fără un sfert erau doar cîțiva oameni, oarecum năuci, pentru că nu știau la ce să se aștepte, însă echipați ca pentru o excursie adevărată – încălțăminte și geci sport, ruscacuri mici și compacte în spate, cu buzunare exterioare pentru sticle cu apă. Cîțiva aveau chiar bocanci de munte și pantaloni din fîș ca să se ferească de noroaiele dezghețului din februarie. Aparate foto profi, atîrnate la gît. La 12 fix, mai multe grupuri au început să se reverse pe gura de la metrou. Cei mai mulți se cunoșteau deja, se strigau unii pe alții, se salutau, băieții dădeau noroc cu organizatorul turei. Ne-am trezit că sîntem 130 de oameni. Atmosfera mi-a amintit de plecările matinale din Gara de Nord ale școlii de ghizi din care, la un moment dat, am făcut parte. Spre Piatra Craiului sau spre Apuseni. Același entuziasm molipsitor, drumul care ne aștepta era o promisiune. Apoi, mi-am reamintit că eram, de fapt, în București și că urma să vizităm un segment din salba de lacuri de pe rîul Colentina.

Media de vîrstă – 30 de ani. Tatăl meu, 67 de ani, și încă cîțiva ridicau un pic media de vîrstă. Însă spre deosebire de el, erau oameni de munte, o doamnă cu părul alb avea pe rucsac egida unei asociații ecologice – „Arcul carpatin“ – și un steag tricolor. Studenți și proaspeți absolvenți, de Geografie, de Geologie, de Istorie, de Litere. Oameni care veniseră singuri, femei și bărbați, de diferite vîrste. Cupluri care se țineau de mînă și se sărutau la răstimpuri. Găști de tineri care în timp ce mergeau depănau amintiri din acelea cu „Mai ții minte cum a fost cînd ne-a prins viscolul la Bîlea?“. Amatori de selfie, cu stick. Cîțiva străini care habar n-am cum de ajunseseră în­tr un tur care nu există în nici un ghid turistic. Probabil că au fost aduși de prietenii lor bucureșteni.

Ne-am pornit la drum, într-un soi de monom dezorganizat. Pe trotuar, pe marginea străzii, trecînd pe lîngă clădirile urîte de birouri care au împînzit cartierul Pipera, traversînd pe la trecerile de pietoni, oprind un convoi de mașini ce se deplasau în ritm de week-end, cu șoferi surprinși – unde naiba se duc ăștia? Puteam să o punem de-o manifestație. De un protest ad-hoc. Însă scopul nostru era drumul în sine, călătoria. În momentul în care faci parte dintr-un grup de oameni care merg pașnic în aceeași direcție, doar ca să ajungă împreună la un capăt, capeți o senzație de confort. Optimismul grupului e molipsitor. Îți golești capul de gînduri și mergi.

Eu și tatăl meu nu cunoșteam pe nimeni, însă am simțit de la bun început că facem parte din grup și am intrat într-un ritm al lui. Și cum o călătorie, oricît de banală ar fi ea, nu e decît o extensie a unor alte călătorii trecute și viitoare, am prins din zbor frînturi de conversații despre planuri de a merge la Mălăiești, pe Glăjerie, și despre cum arată acum cabana, despre o noapte de pomină de la cabana Podragu, despre un prieten care nu „și-a mutat anatomia“ în această tură, pentru că a luat-o pe un alt drum, pe Take Ionescu, despre visul unei ture cu bicla între Vadu și Portița sau poate mai departe, pînă la Sulina, „însă merge la vară, cînd e cald, te mai oprești și mai faci o baie, altfel n-are nici un rost“, despre cum s-au jurat unii că nu mai calcă în Vamă și n-au mai călcat, deși „au copilărit“ în 2 Mai. Dar și alte frînturi de discuții despre filme, despre cărți, despre ultimele apariții de la Polirom sau despre nu știu ce spectacol de teatru. La finalul excursiei, tatăl meu mi-a spus că acel grup i-a redat o speranță pe care o pierduse – că, de fapt, trăim într-o societate mult mai normală decît credem.

Am și acum în minte imaginea grupului înșirat pe aproape un kilometru pe șoseaua Petricani, un drum banal de oraș pe unde am trecut de nenumărate ori cu mașina fără să-i acord nici o atenție. Și zumzetul de voci care se ridica deasupra lui, în acel soare neașteptat de cald de februarie.

Arhiva de geografie

Nu este o organizație sau o instituție. Este un singur om care a organizat turul și pe care îl cheamă Andrei Ionel. Și care are un blog de turism geografic. A început să conceapă și să organizeze astfel de trasee prin București din octombrie anul trecut, însă după o lungă perioadă de cercetare în care a bătut orașul la pas, a făcut fotografii și a scris. Andrei a absolvit Facultatea de Geografie și lucrează ca meteorolog. Tururile sînt gratuite, cine vrea poate să-i cumpere cartea în format electronic, un prim volum. Visul lui este să-și vadă cartea tipărită. Deja s-a apucat de volumul doi.

Din cînd în cînd oprește grupul și strigă „Pauză“. Adună oamenii în jurul lui și începe să le povestească, își ia în serios rolul de ghid, fără a fi însă intruziv, fără a-ți împuia capul cu informații ca să-ți arate cît e el de documentat (și este). E mai degrabă acea călăuză necesară fără de care grupul s-ar pierde. Acum ne povestește despre cele nouă lacuri de pe rîul Colentina care au fost amenajate în perioada interbelică, despre rolul lor inițial, cel de agrement, de care s-a ales praful. Despre rămășițele unor foste ștranduri, ruinele unor restaurante, despre un București defunct. Despre cum, în anumite locuri, accesul la malurile lacurilor nu mai există, pentru că cetățenii și-au extins curțile și gospodăriile, de fapt își aruncă zoaiele în lac, însă el a găsit poteci, scurtături pe care noi, bucureștenii obișnuiți, n-am fi îndrăznit să le căutăm, nu le-am fi găsit rostul. Despre vagi proiecte de reabilitare care există, din păcate, doar pe hîrtie. Ascultîndu-l pe Andrei vorbind, prezentîndu-și traseul din perspectiva unui om pasionat de ceea ce face, capeți încredere că la un moment dat aceste lacuri vor fi și altceva decît o groapă de gunoi a orașului, că dacă și mai mulți oameni se vor aduna la răstimpuri pentru a vizita obiective turistice inexistente, ele în cele din urmă se vor materializa de la sine. Sau, cel puțin, vor exista din nou în memoria orașului.

Plumbuita

O luăm pe malul drept al lacului Plumbuită, deja în zare se văd blocurile din Colentina. Nu mi-aș fi imaginat că Pipera este, de fapt, atît de aproape de Colentina, peste lac. Mergem pe o alee mărginită de case amestecate, vile și maghernițe. Cele mai urîte dintre ele se află pe Intrarea Aspirației. Lacul e pe jumătate secat, apa a fost oprită la stăvilarul de la Herăstrău, pentru a se împiedica, pe timp de iarnă, eroziunea malurilor. Maluri care au un tiv de gunoaie ce se revarsă și peste suprafața de apă înghețată de la margine. Ne atrage atenția o chitară roșie, de copil, abandonată pe gheață. Un băiat din grup coboară pe lac și o ia ca amintire.

Peisajul e unul incert, de final de iarnă, de început de primăvară. Traversăm un pod asemănător cu cele din parcul Herăstrău și ajungem destul de repede pe insula Plumbuita, făcîndu-ne loc pe o potecă cu aspect de WC public. Găsim o ruină cu o fostă destinație destul de obscură – terasa unei cofetării sau a unui restaurant. Cîțiva din grup se urcă pe o scară care nu duce nicăieri.

Am ajuns de mai multe ori în parcul Plumbuita, însă niciodată nu mi-a trecut prin minte să vizitez mînăstirea din secolul al XVI-lea. Se pare că numele de Plumbuita i se trage de la Matei Basarab, care, avînd nevoie de ghiulele în timpul luptei, a dat la topit acoperișul din tablă de plumb al mînăstirii pentru a le fabrica. Însă mai sînt și alte legende. Ceea ce din nou nu știam este că are fortificații. Mînăstirea pro­priu zisă e o incintă mică, cu pereți din cărămidă, alții văruiți în alb și cu un cor bisericesc care se aude discret din difuzoare. Preotul deschide biserica și dă explicații grupului, poposim aici pentru o vreme. Grupul ronțăie covrigi și sandviciuri aduse de acasă, în rucsac. Cîțiva vegetează pe bănci la soare. Trei fete găsesc o alee în afara mînăstirii și încep să sară coarda.

Străbatem aleile amenajate ale lacu­lui, unde apar desene cu creta pe asfalt, ale copiilor, din ce în ce mai aproape de zgomotul traficului din Colentina. Se vede chiar și Mc-ul de pe pod, un avanpost al civilizației citadine. Ne amintim că sîntem, totuși, în București, iar casele noastre, deși ni se par acum îndepărtate, sînt, de fapt, la doi pași.

Fundeni și „viața dă underground“

Trecem de un stăvilar, apoi, pe sub un pod, descopăr rîul Colentina, despre a cărui existență credeam că e doar un mit. Mergem de-a lungul canalului aproape un kilometru și mi se pare straniu – seamănă perfect cu orice curs de apă extrem de pitoresc și de valorificat din punct de vedere turistic din capitale precum Paris, Amsterdam și Berlin. Maluri înierbate, copaci de-o parte și de alta, apă vălurită, puțin murdară, chiar cu un iz romantic. Văd și un cuplu de îndrăgostiți pe mal, cît se poate de clasic – el lungit pe spate, pe bordura de beton, cu capul în poala ei, ea mîngîindu-i părul, netulburați, în lumea lor. Observ și cîteva blocuri noi, cochete, cu trei etaje, care mă încîntă – mi-ar plăcea să locuiesc aici.

Însă după doar două sute de metri intrăm într-o altă lume, în „țigănie“, mahalaua profundă. Andrei ne anunță că nu vom mai putea urma malul apei și că va trebui să o luăm pe ocolite ca să ajungem în Pantelimon. Malul apei este asimilat de-acum gospodăriilor încropite, mizeriei, sărăciei. O casă alcătuită din trei ziduri care stau să se dărîme are drept acoperiș un munte de gunoaie unde trăiesc patru cîini, o pisică și cîteva găini. Proprietarul „casei“ a ieșit la poartă și ne întinde mîna. Doar alți locatari ceva mai înstăriți (și cu burtă) se miră de adunarea noastră: „Or fi de la MISA, de la Bivolaru!“, zice unul. „Nu, că ăia se adună pă Lacul Tei!“ Unul dintre ei trage o concluzie: „(Ei) vrea să vadă care e viața dă underground!“ O babă se crucește: „Ce faceți aicea, maică?“ Îmi dau seama că locuitorii majoritari ai Bucureștiului se aventurează rar prin aceste locuri și, cînd ajung, sînt priviți ca o specie exotică. Trăim în orașe paralele, fără să ne dăm seama. Pe strada Peisajului, la ferestrele fără geamuri ale unei vile neterminate, își fac apariția chipurile curioase ale unor plozi părăsiți. La nici 50 de metri sînt blocurile comuniste din anii ‘70 ale Colentinei. De ce „peisaj“ au parte acești oameni? De o mare de gunoaie ale căror talazuri se scufundă, odată cu oamenii pe care îi adăpostesc. Pe strada Atleților, două fetițe stau pe un pled întins direct pe asfalt și se joacă cu niște păpuși dezmembrate.

Ajungem din nou la gîrlă, cîțiva pescari de ocazie își aruncă undițele printre pet-uri. Lacul Fundeni, un lac neamenajat și necunoscut bu­cu­reș­te­nilor, se deschide în fața noastră și îți dă o senzație de eliberare. Mergem pe o potecă pînă pe insula Fundeni – o suprafață netedă acoperită de iarbă înaltă și uscată, ca un fîn. De-a lungul malului, stufăriș și tufe de măceș și un vechi ștrand cu îngrăditurile lui, în părăsire de zeci de ani. În mijloc, ruina unei foste discoteci. Insula are o atmosferă tarkovskiană, îți dă o senzație de capăt de oraș și de lume. În zare se văd blocurile socialiste din Panteliomon, circul foamei de la Delfinului, casele din Doborești. Ești în București și, totuși, atît de departe de el. Ai senzația că ai străbătut evuri și că ai traversat mii de spații în timp doar pentru a ajunge aici și a privi de pe o insulă uitată, într-un apus de februarie, cum un tren gol personal, care tocmai a plecat din gara București-Obor, trece podul de peste lacul Fundeni și se îndreaptă spre mare.