Clujul este un trend?
Mama mea este clujeancă, o mare parte din copilărie mi-am petrecut-o la Cluj, mai ales vacanțele de vară. Cînd mă gîndesc la Cluj, mă gîndesc în primul rînd la orașul bunicilor mei. La cartierul Gheorgheni, cu părculețele și grădinile lui, cu blocuri tip, albe, de patru etaje și cu aspect de „stațiune“. La complexul comunist Hermes de unde ne cumpăram înghețată Polar. La balconul însorit al bunicilor, plin de ghivece cu mușcate, unde ne jucam cu păpușile „în ora de liniște“ (afișată la avizierul blocului) și de unde se vedea Feleacul învăluit într-o pîclă străvezie. La „Fața“, „Rațele și vînătorii“, „Țările“ și la toate jocurile pe care le jucam în spatele blocului, în vreme ce o armată întreagă de bunici și bunice ne strigau, cu glas cîntat, de pe la ferestre, să intrăm în case, pentru că s-a făcut tîrziu. Dar și la excursiile pînă în centrul orașului, la cozile de la Cinema Victoria atunci cînd veneau filme ca Liceenii, la magazinul Central, de unde bunica noastră ne cumpăra materiale pentru rochii, la semafoarele care durau suficient de mult ca doamnele ce se întîlneau întîmplător la vreo trecere de pietoni să facă schimb de rețete de prăjituri. La viața aceea dulce de Ardeal, cu minunata ei lentoare (desigur, atunci nu cunoșteam termenul, însă cînd soseam la Cluj din Bucureștiul îmbîcsit și gri, o simțeam din plin).
Perspectiva mea asupra Clujului a fost mereu una mai mult decît subiectivă, cu timpul mi-am creat un soi de mitologie personală legată de acest oraș. Mai ales că mereu îl comparam cu Bucureștiul, pe care l-am disprețuit multă vreme și oarecum pe nedrept. De altfel, îl disprețuiau și clujenii. Clujul era „curat“ în comparație cu Bucureștiul, care era „murdar“. Clujenii erau „oameni de treabă și gospodari“, în vreme ce bucureștenii erau nesimțiți, gălăgioși, parveniți, într-un cuvînt, „mitici“. Clujul era un oraș liniștit, iar Bucureștiul era aglomerat. Clujenii din copilăria mea aveau un soi de respect față de București doar pentru faptul că era capitala țării (iar cînd aflau că locuiesc în București, începeau să scotocească prin memorie după vagile lor amintiri bucureștene – făcuseră armata pe lîngă Gara de Nord, un curs de specializare prin Colentina etc.), însă se jurau că nu s-ar muta acolo nici în ruptul capului. Toate acestea au contribuit, în mintea mea de copil, la desăvîrșirea unei imagini idilice a Clujului. Pur și simplu îl iubeam. Am suferit împreună cu o parte din clujeni cînd Funar a vopsit băncile în culori tricolore, l-am iubit și mai mult în anii ’90 cînd arăta din ce în ce mai ponosit și încremenit în timp, m-am bucurat atunci cînd mi-am dat seama că orașul se schimbă, se dezvoltă și începe să (re)devină un reper cultural. M-am bucurat și de faptul că oamenii cîștigă din ce în ce mai bine și că se construiesc vile pe Feleac, că pe stradă se vorbesc și alte limbi străine în afară de maghiară, că orașul reprezintă o relocation pentru IT-iști. Și am privit faptul că Nokia își deschisese o fabrică la Jucu sau construirea Cluj Arena ca pe niște realizări personale.
Toată viața mea adultă, am trăit cu nostalgia Clujului, considerîndu-l „acasă“ și fiind aproape convinsă că într-o zi mă voi întoarce definitiv aici. Pînă în urmă cu cîțiva ani, cînd ajungeam la Cluj mă cuprindea un soi de stare extatică. Însă pe măsură ce am început să reevaluez Bucureștiul (oare de ce trebuie mereu să apreciem sau să depreciem doar prin comparație?) și să mă reîmprietensc cu orașul meu natal, am încercat să nu mai privesc lucrurile într-un mod idealist. Între timp, Clujul a devenit un loc extrem de cool pentru „mitici“, care se afișează pe Facebook cu un soi de teribilism – „Sînt plecat la Cluj!“. Acel Cluj boem, snob sau hip, depinde de cum privești lucrurile, al festivalurilor – TIFF, Peninsula, Electric Castle etc. – nu este, însă, Clujul meu. În ultima mea vizită recentă, mi s-a părut un oraș nerealist de scump, la capitolul pub-urilor și la ieșit în oraș, sau poate că unora li s-a urcat boemia (sau snobismul sau hip-ul) la cap. Nerealist dacă ne raportăm la ce are Clujul de oferit, în afară de atmosferă. Cam peste tot este ceva mai scump decît în Centrul Vechi din București, de pildă. Nu mă deranjează să beau o cafea cu 10 lei pe strasse, însă mă gîndesc că, totuși, nu sînt la Viena. Apoi, mă uit în jur și mă încearcă un sentiment de dezamăgire – clădirile din centru nu sînt restaurate, cele mai multe au fațadele jupuite, unele îmi amintesc de anii ’80, au rămas exact la fel. În orașul „liniștit“, stai minute în șir blocat în trafic, iar în centru nu există locuri de parcare. Viața de noapte o fi ea cool, însă viața de zi cu zi nu are nimic spectaculos (în afara festivalurilor deja amintite). În schimb, sînt mulți cerșetori care se țin cu insistență după tine (din nou prin comparație, observ că sînt din ce în ce mai puțini în centrul Bucureștiului). În cofetăria copilăriei mele, Carpați, nu mai există Doboș și tort Krantz, în schimb au apărut diferite prăjituri cu nume sofisticate sau unele „tradiționale“ precum prăjitura Snickers.
Totuși, orașul are încă acea minunată lentoare, iar semafoarele durează încă suficient de mult ca să ai timp pentru un schimb de rețete. Și sînt multe flori care se vînd de-a dreptul pe trotuar. De data aceasta, am avut senzația că există două orașe într-unul singur – acel Cluj trendy, „reinventat“ și idealizat mai nou de către cei străini lui, și orașul „vechi“, cu farmecul său un pic desuet. Între cele două nu s-a construit încă o punte de legătură.
