Europeni, în lumi virtuale
De cîteva luni, joc un nou joc online, un MMORPG pe un server european, iar o analiză a comunității de gameri de aici poate fi un experiment social distractiv. Vîrsta medie a jucătorilor este 25 de ani, tineri cu job-uri entry level, de care se plîng tot timpul că muncesc prea mult, sau studenți care după ora 11 seara se retrag la culcare, pentru că a doua zi trebuie să meargă la Uni (în perioada examenelor, dispar cu totul din joc). Se mai strecoară și cîte un puștan de 14-16 ani (deși, teoretic, jocul este pentru 18+), care te lasă baltă în mijlocul bătăliei pentru că a intrat mama în cameră, s-a enervat că l-a prins jucînd și l-a pus să-și facă temele pentru școală. După ce am jucat, timp de patru ani și mai bine, un alt joc pe un server universal, mă reobișnuiesc cu spațiul UE, pe care îl redescopăr destul de plicticos și, pe alocuri, neprietenos. Îmi lipsesc americanii din celălalt joc, amabilitatea lor și bunul-simț, dorința de a ajuta pe oricine care se blochează la o misiune. Zîmbetele lor largi din chat-ul jocului, aidoma cu cele din viața de zi cu zi. Europenii nu prea se ajută între ei – poți să strigi tu „Help!“ pînă obosești pe chat, nu prea vine nimeni să te salveze de boss-ul cel rău. Îmi lipsesc și sud-americanii, cu optimismul și vivacitatea lor, amicii mei virtuali din Brazilia și Peru, care m-au invitat de nu știu cîte ori la ei acasă, ca și cum, în lumea reală, am fi locuit peste drum. Îmi lipsesc chiar și asiaticii, cu perfecționismul lor – sînt în stare să facă o misiune la nesfîrșit, fără să se plictisească, pînă cînd le iese impecabil. Nu prea mi-e dor doar de arabii care încercau să mă agațe cînd aflau că sînt femeie, sau îmi țineau discursuri despre cum ar trebui să mă mărit și să fac copii, în loc să joc jocuri.
În noul joc, la început am nimerit într-o ghildă al cărei șef era un olandez. La o primă impresie, oamenii păreau deschiși și comunicativi, păreau că se știu între ei de-o viață. Poate că joacă de multă vreme – m-am gîndit. Sau sînt deja prieteni în viața reală. Pînă la urmă, m-am lămurit: aveau un grup pe Skype unde stăteau la taclale și își pierdeau vremea mai mult acolo decît în joc, unde, cînd aveai nevoie de ei în vreo misiune, erau afk (away from keyboard).
Așa că am plecat din ghilda olandezului și, pentru o vreme, am rămas fără ghildă, am observat doar rivalitățile și relațiile din joc. Turcii formau o comunitate în comunitate, își aveau ghildele lor, unde nu vorbeau decît turcește. Mulți dintre ei nu știau deloc engleză și nici nu-i interesa interacțiunea cu jucători din alte nații. De altfel, erau destul de elitiști, nu te primeau în raidurile lor dacă nu aveai arme și echipament performante. Nici nemții nu prea vorbeau altceva în afară de limba lor maternă. Însă, ca și în lumea reală, erau corecți și disciplinați, nu-ți dădeau țepe la trade-uri, ajutau cînd era cazul. Recunoșteai un jucător neamț de la o poștă – te învia regulamentar atunci cînd mureai, nu făcea leech (adică nu dispărea din fața computerului, în mijlocul raidului, ca să obțină la sfîrșit punctele și recompensa, pe munca altora, ceea ce se întîmpla foarte des în cazul românilor). Totuși, chiar dacă știau engleză, nemții nu excelau la capitolul comunicare pe chat. Totul se rezuma la „yes“, „no“, „OK“. Mult mai vorbăreți pe chat erau, însă, portughezii și spaniolii. Abandonau misiunea doar ca să pălăvrăgească despre te miri ce. M-am conversat aproape o oră cu un puști de 21 de ani din Portugalia, despre analize și medicamente, fiindcă am descoperit că era la fel de ipohondru ca mine. Cînd a aflat că am fost în Porto, orașul în care locuia, a fost atît de entuziasmat, încît a uitat pînă și de boss-ul pe care trebuia să-l omorîm împreună. În schimb, nu avea o impresie bună despre români. Mi-a spus că „sînt mulți români în Portugalia, dar în general nu muncesc și cam fură“. Pe italieni nu-i deranjează românii, s-au obișnuit deja cu ei, atît în viața reală, cît și în joc. Dacă află că ești român, se așteaptă să le cunoști limba și îți pun întrebări direct în italiană. De altfel, românii stabiliți în Italia, din joc, se prefac că și-au uitat limba natală și comunică ori în engleză, ori în italiană. Francezii sînt, din nou, elitiști, pentru că cei mai mulți investesc bani reali în joc. La fel și nemții, și aici se vede deja diferența între nivelurile de trai din țările Europei. Cei din Est nu-și permit să plătească o armă bună, de pildă, cu bani reali, așa că joacă mult, „muncesc“ ca să obțină una. Cehii au mîndrie națională, nickname-urile lor, adică numele din joc, au mai mereu un Cz în coadă, de pildă, BlackAngel_Cz. Polonezii sînt simpatici, dar cam triști. Se plîng de „sărăcia din țara lor“, toți vor să plece în Germania sau în Marea Britanie. Se împrietenesc repede cu oricine.
De multe ori, nu spun că sînt din România și mă cam feresc de români. Sînt peste zece ghilde românești, unde „trăiesc“ bine mersi avataruri dubioase, ca Fericita, Printzesa și Nesuferita, care toată ziua se ceartă cu cine se nimerește și au aer de superioritate, care pornește de fapt dintr-un complex de inferioritate. Unii formează cupluri virtuale și apar tot timpul gelozii de genul: „De ce te-ai luat de iubita mea?“ Odată, am plecat la un raid cu un tip care-și spunea bagamiaspula. Avatarul lui era o mică și grațioasă vrăjitoare care pur și simplu nu merita un astfel de nickname, însă sînt convinsă că celui care juca i se părea destul de cool.
