La poarta Brandenburg îi văd pe un balcon pe angajații unei firme de asigurări cum stau înșirați ca niște păsări pe o sîrmă de telegraf. Toți în ținute business, își mănîncă prînzul din caserole, se uită la turiștii de jos, se bucură de soare.
„Certam nevastă, la politică, la fotbal şi vedem aşa supărat! Io zicem: stai jos liniştit, bea un ceai, cafea, povesteam, cîntam ceva… şi abia după aia treci la tuns! După tuns, uitam în oglindă, frumos s-a făcut şi atuncea rîde şi e fericire!“
Mi-am amintit de „careul“ de la școală, de fiecare dată cînd am cîntat imnul, la proteste, împreună cu cîteva mii sau zeci de mii de oameni (cu cît numărul era mai mare, cu atît desincronizările erau mai dese, fiecare grup cîntînd, practic, în propriul său ritm).
Am continuat să ies în fiecare seară, din solidaritate. Poate acesta este cel mai important lucru pe care l-am cîștigat în ultima săptămînă. Solidaritatea te umple de energie și de o bucurie aparte.
Subiectul emigrației rămîne în continuare unul sensibil, nu doar în România. Este interesant de analizat și în contextul actual – în ultimii ani, solidaritatea emigranților față de ceea ce se întîmplă în România (participarea la vot, proteste etc.) a fost una fără precedent. Oamenii vor să demonstreze că le pasă.
Cele mai cumplite sînt pentru mine decolările și aterizările, probabil pentru că, tot conform statisticilor, atunci se petrec cele mai multe accidente.
„Bărbații“ adevărați erau cei de a XII-a – frezați (sau cu pletuțe studiate), bărbieriți, parfumați. Dacă ne cădea cu tronc cîte unul, eram obsedate pînă și de mirosul deodorantului sau after-shave-ului pe care îl folosea.
La începutul lunii ianuarie s-a iscat un mic scandal legat de foștii directori de școli, inclusiv directorii adjuncți care ar putea fi repuși în funcții, chiar dacă nu s-au prezentat sau au picat concursul organizat de fostul Minister al Educației. O decizie politică, desigur.
O negresă superbă a trecut, împingînd un cărucior cu un copil – toți bărbații s au uitat cu coada ochiului după fundul ei bombat, nici unul n-a pîsîit-o, nu i-a spus „Ce mai faci, păsărică?“. Gesturi și atitudini cît se poate de simple, care de fiecare dată cînd ajung într-o țară „occidentală“ continuă să mă mire și să mă bucure.
În mitologia românească, responsabili cu șmecheria sînt dracii și babele, încă de la facerea lumii. Într-unul dintre miturile cosmogonice, Dracul încearcă prin tot soiul de vicleșuguri să zădărnicească planurile lui Dumnezeu de a zidi pămîntul.
30 decembrie 2016. Două țări diferite, două Românii miniaturale coexistă în același spațiu, separate iluzoriu doar de o stradă și o linie de tramvai. Nici una dintre ele nu-mi dă vreo speranță că ne va fi mai bine.
„Nu vreau să-mi cresc copiii între betoane. Or să aibă spațiu, curte, loc de joacă. O să putem și noi, în sfîrșit, să respirăm!“ Aș vrea să-i atrag atenția, în glumă, că atunci cînd casa lor o să fie cu adevărat gata, copiii deja vor fi crescut și nu vor mai avea nevoie de un loc de joacă. Or să aibă nevoie de mașini ca să ajungă, din mijlocul cîmpului, în oraș, la facultate. Însă nu zic nimic, nu vreau să-i stric bucuria.
Unde mergem? Veșnica întrebare. Oricum mergeam în aceleași locuri, aceleași cîrciumi pe care le știam pe de rost. Lăptărie, MBL (Mai bine lasă!) în Cișmigiu, Cireșica pe bulevard și alte baruri obscure cărora le-am uitat numele. Toate la fel, întunecate, provinciale, nimic fancy pe vremea aceea.
Primează binele personal la care se poate accede pe căi mult mai simple și mai la îndemînă, prin părinți și cunoștințe, fără să mai alegem președinți și parlamentari. De multe ori m-am întrebat unde am greșit în ultimii douăzeci de ani, ca cetățean al acestei țări. Cum aș fi putut să mă implic altfel, în așa fel ca binele colectiv să-mi aducă și binele personal?
Nu m-a impresionat în nici un fel „scrisoarea“ de 1 Decembrie a lui Celentano (personajul din serial, nu cîntărețul, cum au crezut mulți inițial, inclusiv eu). E o lamentație de doi bani, o „compunere“ de clasa a III-a, iar jocul bun actoricesc apasă pe pedala emoțională la greu. Ne plîngem de milă. Iar la final, facem o promisiune un pic isterică, că „așa e la băutură“.
Mai postează o poezie pe Facebook, mai strîng 30-50 de like-uri de la oamenii lor, de la „fani“ care se simt obligați să le dea și feedback de tipul: „Superb!“, „Minunate cuvinte!“, „Suflet sensibil ce ești!“, „O zi frumoasă și ție!“.
Cei care aveau 3 sau 4 ani în 1990 susțin că au amintiri din vremurile de dinainte, vagi, estompate, căutate. De fapt, scormonesc după ele pentru a se convinge că timpul acela a existat într-adevăr.
Într-un studiu Kruk din 2015, de pildă, 47% din tinerii din România considerau că situația financiară a părinților lor a fost mai bună, iar 52% considerau că aceștia își permiteau mai mult.
Oamenii vechi știau ziua și ceasul în care vor muri și nici asta n-a fost bine. Pentru că deveneau leneși și nu mai munceau nimic, în așteptarea Morții.
De ceva ani încoace, nu mai suport multitasking-ul. Îmi place să fac mai multe lucruri, însă nu deodată. Aș vrea să termin pe îndetele o „sarcină“ (creativă), să mă bucur de ea, să-mi iau o vacanță înainte să mă apuc de alta. Uneori e minunat să spui: azi nu am făcut nimic.
Un liant al relației lor de oameni bătrîni, sau mai degrabă asigurau existența unei entități bicefale. Două capete care în realitate se bombăneau, se cicăleau și se certau mai tot timpul unul cu celălalt, atunci cînd nu reușeau să se tolereze reciproc.
FILTM faptul că este primul festival internațional de literatură – românesc – care de anul acesta are o secțiune specială dedicată literaturii pentru copii. Așa am ajuns eu la Colegiul Bănățean, unde am vorbit o oră întreagă cu copiii de a VII-a despre vampiri, pricolici, dar și despre comunism, despre ce însemna să fii pionier, să ai o „tovarășă“ în loc de-o doamnă învățătoare și să iei mită în pateuri cu brînză ca să nu-i scrii pe listă pe copiii care vorbesc în timpul orei.
Au ajuns împreună pînă la vîrsta asta, au călătorit pe picioarele lor în România, la Sibiu, încă își pot permite, tot împreună, să bea cîte un pahar de vin, la ora prînzului, și încă se pot bucura de un oraș necunoscut.
Nu mă mai uit deloc la posturile „generaliste“ românești, care pentru mine ar putea să nici nu mai existe, la show-urile din prime-time oricît de bine făcute ar fi ele, la orice emisiune cu capete vorbitoare și un bla-bla-bla care îți încarcă într-un mod inutil memoria și, mai ales, la emisiunile de știri.
Ne-am făcut fotografii „artistice“ culegînd ultimii ciorchini rămași, cu struguri deja stafidiți, ne-am mai plimbat oarecum amețiți prin vie (băuserăm niște bere în tren) pînă cînd ne-a luat somnul.
În fața unui Mega Image aștepta o bătrînică. Nu cerșea, doar aștepta. Dacă veți fi atenți, veți observa toate aceste băbuțe curate și îmbrăcate decent care stau ore întregi în preajma vreunui supermarket și nu fac nimic.
Dragi părinți, dacă vă țineți copiii acasă, ei vor trăi sub un clopot de sticlă și, sub atenta voastră supraveghere, vor fi educați și manierați, însă naivi și inadaptați. Vor intra în viață, ca adulți, fără să știe, de fapt, nimic.
Vom privi lumea cum se strînge seara, la concerte, copiii cum dansează în fața scenei. Apoi luminile se vor stinge, totul va redeveni tăcut, ne vom plimba pe aleile pustii ca într-o întoarcere în timp. Alba Iulia este mai mult decît un loc potrivit pentru un festival, e o stare.
Am ajuns să urăsc Valea Oltului și să o evit cît pot. Contrastul dintre pitorescul ei și cei 98 de kilometri de drum îngustat, înțesat de camioane, cu depășiri interzise, pe care îl parcurgi uneori și în două ore, mi se pare ridicol.
Uitîndu-te la mamă, îți dai seama că și fiica va arăta la fel peste cîțiva ani. Nu-și vorbesc aproape deloc, doar își pasează sticla de apă fără să se privească și simți că există un soi de dușmănie între ele.
Profesoară de română, la un liceu bun din București. Cărți citite. Generații de copii crescute, educate de ea. Și o fată „ca un soare“, cu facultate, cu carieră. Cum de-a lăsat-o să ajungă în halul ăsta? – mă revolt eu, dar nu zic nimic.
Oamenii au cele mai bune intenții, însă nu se străduiesc prea mult să prindă din urmă țări mai civilizate. Ne-am obișnuit cu toții așa, ca nimic să nu funcționeze cum trebuie, să improvizăm și să ne adaptăm. Astfel, o săpunieră poate fi transformată în scrumieră și totul va fi bine.
Pînă acum aproximativ 50 de ani, „meseria de părinte“ era privită ca un lucru natural, instinctual. Însă, odată cu evoluția psihologiei și cu descoperirile neuroștiinței legate de felul în care funcționează creierul, „meseria de părinte“ a căpătat pentru mulți oameni și o dimensiune nouă: aceea de dezvoltare personală!
E o mică ipocrizie atunci cînd spui: „Eu nu mă atașez de obiecte, mă atașez de oameni“. Toți ne atașăm de obiecte într-un fel sau altul și avem diferite grade de dependență.
Funcționarii bancari cu care mulți dintre noi avem de-a face, cu sau fără voia noastră, de-a lungul vieții reprezintă pentru mine acei angajați standard în ținute business, programați să-și practice meseria la un mod impersonal, respecînd niște norme și o conduită, dar și să zîmbească fals.
Un început de depresie tocmai din cauza vieții „perfecte“ pe care o duce, atît de departe de lumea reală. Cine este de vină? Părinții care i-au asigurat totul? Bunica ei care a avut cele mai bune intenții? Bona?
Îmi dau seama cît de mult poate să deformeze mintea unui copil, încă deschisă și creativă, această frică indusă de marele examen și implicit de un eșec. Însă, în fond, despre ce fel de eșec vorbim? Toți acești copii au muncit fiecare după putințele lui.
Pierdută printre atîtea proiecte ale celor din jurul meu, nu doar că nu-mi mai doresc să am propriile mele proiecte, ca pe timpuri, ci, de fapt, nu-mi mai doresc nimic. Mă simt secătuită de energie doar privindu-i pe ceilalți care se agită atît de mult și cu atîta înverșunare ca să-și ducă toate proiectele la capăt.
Prin Deva am trecut de cîteva ori în drum spre acel Ardeal vestic, de Bihor, însă nu m-am oprit niciodată. Și probabil că sînt atît de multe orașe în România pe lîngă care treci întîmplător, fără să știi dacă reprezintă neapărat o destinație.
Nu-i pot da sfaturi: ieși afară, joacă jocuri reale, fă mișcare – știu că n-are rost. Poate că și eu, dacă aș fi de vîrsta lui, aș avea aceeași opțiune. E doar un alt tip de copilărie. Nu pot aprecia dacă ei sînt mai cîștigați decît noi. Sau invers.
Oameni plimbîndu-se pur și simplu, salutîndu-se unii pe ceilalți, și senzația că aparții acelui loc. Ne-am așezat la o terasă – în dreapta noastră era o gașcă de „băieți“ trecuți de 60 de ani care beau cafele sau ceai și comentau autostrăzile din Germania și faptul că nici într-o sută de ani noi n-o să atingem standardul de acolo.
Dintr-odată, acești oameni reprezintă „majoritatea“ pe care trebuie s-o acceptăm, deși nu este nici pe departe cea mai bună lume posibilă. Dar poate că lumea noastră și starea de normalitate, de fapt, nici nu există, trăim protejați într-o bulă pe care noi singuri ne-am creat-o în timp și cu răbdare, dar ce bine ne simțim aici!
