Imnul, tricolorul şi alte simboluri

Publicat în Dilema Veche nr. 678 din 16-22 februarie 2017
Imnul, tricolorul şi alte simboluri jpeg

În școala primară, în fiecare di­mi­neață pe la 8 fără zece, ne adunau în „curtea mică“ și mizerabilă, cea de lîngă cabinetul stomatologic de unde se auzeau periodic urletele unor copii torturați, ca să „facem careul“ și să cîntăm imnul. Eram împărțiți în șiruri, pe clase, și păstoriți de către „tovarășele“ noastre. Se întîmpla și vara, cînd era plăcut și răcoare, primăvara – cînd înfloreau castanii și se auzeau guguștiuci, dar și iarna, la -10 grade. Însă toată operațiunea nu dura mai mult de zece minute. Cineva, vreo tovarășă de muzică, dădea tonul și începeam cu toții să lălăim neconvingător: „Trei culori cunosc pe lume…“, să mestecăm cuvintele și să tragem din cînd în cînd chiulul. Privită de undeva de sus sau de la distanță, scena era hilară – vreo 500 de copii în uniforme pepit, cu cravate roșii la gît, care dormeau pe ei, chinuind un cîntec și ducîndu-l cu chiu, cu vai pînă la capăt. Nici o inimă înflăcărată nu bătea în piepturile noastre, glasurile mormăite nu se înălțau spre cer și păreau să vină de undeva din străfundul pămîntului. Era jalnic, însă imnul devenise rutina dimineților noastre.

Mi-am amintit de „careul“ de la școală, de fiecare dată cînd am cîntat imnul, la proteste, împreună cu cîteva mii sau zeci de mii de oameni (cu cît numărul era mai mare, cu atît desincronizările erau mai dese, fiecare grup cîntînd, practic, în propriul său ritm). Și dincolo de momentul care se voia solemn, mi-a venit cumva să rîd. Parcă eram aceiași ștrengari din curtea școlii, doar imnul se schimbase. În primul rînd, aproape nimeni nu știa mai mult de prima strofă (de aceea s-a și făcut un soi de karaoke) – cine să învețe pe de rost 11 strofe (unsprezece!), cu versuri în mare parte anacronice, de o calitate literară medie (nu spun mai multe, pentru că nu sînt critic literar, e o părere pur subiectivă)? Ce spuneți de aceste versuri: „Înalţă-ți lata frunte și caută-n giur de tine, cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii“? Parcă nu sînt genul care să te urmărească noaptea-n somn, nu? Dar de: „N-ajunse iataganul barbarei semilune, a cărui plăgi fatale și azi le mai simțim“? Din cîte știu, „barbara semilună“ a apus de mult și în zilele noastre mergem în concediu all-inclusive în Antalya, unde e improbabil să mai simțim vreo „plagă fatală“. Deh, alte vremuri! Mă gîndeam la toate acestea, în timp ce mă străduiam să cînt conștiincios imnul țării noastre. La versul: „Priviți mărețe umbre, Ștefan, Mihai, Corvine“ a fost un abandon aproape total. Oare imnul să fie de vină? Lă­sînd la o parte versurile, melodia (credits: Anton Pann) e frumoasă, dar greu de cîntat, existe multe șanse ca cineva mai afon (ca mine) să o lălăie aiurea. Din punctul acesta de vedere, „Trei culori“ avea parcă ceva mai mult ritm „de imn“. Și dacă tot sîntem la capitolul comparații, nu o singură dată mi s-a făcut pielea de găină cînd am ascultat stadioane întregi cîntînd într-un singur glas „God save the queen“. Se simt acolo, în doar cîteva versuri, o măreție a monarhiei britanice, dar și respectul unei națiuni față de această monarhie. Nu o singură dată m-am emoționat la „La Marseillaise“ care începe tulburător și în forță, dar și cînd am auzit „Deutschland, Deutschland über alles…“, atît de puternic, uneori chiar și la imnul american, deși într-un fel „s-a uzat“ (îl auzi peste tot prin filme). Vibrez un pic și la imnul Rusiei, la linia lui melodică ce mi se pare că surprinde ceva din complexitatea sufletului rus. În general, îmi plac imnurile, ca simboluri, inclusiv imnul României.

Apoi, a mai apărut problema „tricolorului uman“, o inițiativă care a apărut pe Facebook și a fost destul de comentată. Pe mulți i-a dus cu gîndul la spectacolele omagiale, „de tristă amintire“, și la fostele coregrafii împrumutate de prin China și Coreea de Nord. Am participat și eu la un astfel de spectacol de balet colectiv, în Piața Unirii, „la fîntîni“, 5000 de pionieri dansînd cu grație și fluturînd steaguri, filmați o zi întreagă din elicoptere, pentru cinci minute de montaj la emisiunea duminicală Lumea copiilor. Am avut febră musculară o săptămînă și, deși am fost răspălătiți cu Pepsi și ciocolată chinezească pentru eforturile noastre, tot n a meritat, este una dintre amintirile pe care vreau să mi le șterg din memorie.

Pînă la urmă, „tricolorul uman“ a ieșit frumos, deși un pic strîmb și cu prea mult roșu. S-a obținut imaginea memorabilă care s-a dorit, perfectă pentru a fi difuzată pe posturile străine, însă dacă mă întrebați pe mine, prefer drapelele simple, din piață, cu gaură sau fără, care uneori îmbracă oamenii, pentru că le e frig, alteori sînt prinse în mod nonconformist la gît.

În școala din perioada comunistă ne au sufocat cu simbolurile patriotice și cu identitatea neamului nostru. Imnuri cîntate la prima oră, drapele fluturînd la orice adunare pionierească, „cravata roșie cu tricolor“, sutele de poezii învățate pe de rost și recitate cu patimă. Totul se rezuma la „național“ – poet național, imn național, costume populare, dragoste de glie, universalitatea și celelalte culturi aproape că nu existau. „Patriotismul“ ne curgea, vrînd-nevrînd, prin vine, aproape orice abordare era una patriotică. Acesta a fost un lucru „specific“ al comunismului de la noi. Imediat după 1990, cînd eram adolescentă, nu prea știam să fac diferența între patriotism și naționalism (sau uneori îmi dădeam seama că granița dintre cele două e subțire și periculoasă). De pildă, fostul meu profesor de română era legionar (oarecum activ) și se considera un mare patriot. Un om deosebit, de altfel. Din tot Eminescu, a insistat mult pe „Doina“, pe care ne-a recitat-o în clasă cu lacrimi în ochi. M-a emoționat, omul acela chiar simțea versurile într-un anume fel. Dar oare își iubea cu adevărat țara? Era patriot sau naționalist? Bunicul meu, care a fost pe front și ale cărui amintiri se întorceau invariabil la acel punct de cotitură – războiul, de parcă tot ce a urmat după aceea n-a fost decît o coadă inutilă a existenței sale, a luptat pentru țara lui fiindcă o iubea sau pentru că așa a fost conjunctura, vremurile, au fost trimiși mii de tineri, ca vitele, să lupte într-un război care nu era al lor? Mereu am trăit acest tip de confuzie, iar deschiderea spre universalitate m-a îndepărtat și mai mult de „patriotismul“ înghițit cu lingurița în școală, ca un amar ulei de ricin.

Comuniștii au reușit să demonetizeze marile simboluri naționale și cred că există o moștenire a unei lehamite față de acestea. Uneori subconștientă. De aceea, încercăm mai degrabă să ne autodefinim prin simboluri alternative, prin reinventarea limbii, prin pancarte pline de umor și prin spirit critic. Și pentru că, spunea cineva, în piață, despre o renaștere a societății civile, poate e chiar mai mult de atît – o căutare a identității naționale, dincolo de simboluri.

Foto: Andrei Ivan

41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.
p 20 Sf  Augustin WC jpg
De ce scandalizează creștinismul?
Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.
setea de absolut convorbiri cu christian chabanis jpg
Setea de absolut
Atunci cînd am întrevăzut cîteva adevăruri esențiale este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradîndu-se în funcție de acest aliaj.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O femeie din București a fost pusă sub control judiciar, fiind bănuită de săvîrșirea infracțiunii de înșelăciune prin vrăjitorie.
Edgar Allan Poe, circa 1849, restored, squared off jpg
Prăbușirea casei Usher
Una dintre cele mai emoționante descrieri de arhitectură din literatura universală este tabloul creionat de Edgar Allan Poe în debutul nuvelei „Prăbușirea casei Usher”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum e să pleci în vacanță bolnav și complet epuizat
N-am mai fost într-o vacanță parțial din cauza pandemiei, însă mai mult din cauza faptului că nu mi-am mai permis o vacanță.
p 20 Ierusalim, Muntele Templului WC jpg
Loc disputat
De curînd, la Ierusalim au izbucnit din nou – dar cînd au încetat? – tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii.
Theodor Pallady jpeg
Scurtă oprire în biblioteca perfectă
Cel mai adesea afli despre autorii de cărți din cărțile altor autori: circulația bibliografică prin notele de subsol asigură ventilația academică din care se compune tradiția intelectuală a oricărei societăți moderne.
Zizi și neantul jpeg
Mare, trenuri și geamantane
Senzația pe care o am călătorind cu trenul nu poate fi înlocuită cu nici o alta: poate și pentru că ești cu atîția oameni în preajmă, într-o lume mobilă, o lume care o reface, în mic, pe cea mare din exterior.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Numeroasele avertismente de furtună ale RO-Alert de săptămîna trecută, unul emis chiar în timpul spectacolului Rigoletto, de la Opera Națională din București, cînd pe scenă se auzea replica „Furtuna e aproape”, au provocat un val de glume și ironii.
Zizi și neantul jpeg
Veri și obiceiuri
Am mai fost parte a unor vizite ca din Enigma Otiliei în care erai „servit” fix cu așa ceva: dulceață într-un mic castron transparent, una-două lingurițe, cel mai des de cireșe amare, și apă într-un pahar trainic.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Un înger păzitor pentru fiecare – cum recuperăm anii ’90?
Pe vremea cînd lucram la o revistă cu pronunțate tente erotice care se vindea ca pîinea caldă, am cunoscut mai întîi un stripper, apoi un gigolo. Cu care m-am întîlnit pentru a scrie un reportaj.
p 19 WC jpg
Ce valoare mai au simbolurile naționale?
Există în România o serie de simboluri naționale care sînt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă cu siguranță extrem de puțin vizibile.
p 20 WC jpg
Adevărul în oglindă
Ghicitura poate fi înțeleasă nu atît ca limită, cît ca o condiție de posibilitate a cunoașterii.

HIstoria.ro

image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.