Un pic mai amabil decît este necesar

Publicat în Dilema Veche nr. 648 din 21-27 iulie 2016
Intimitate? jpeg

Funcționarii bancari cu care mulți dintre noi avem de-a face, cu sau fără voia noastră, de-a lungul vieții reprezintă pentru mine acei angajați standard în ținute business, programați să-și practice meseria la un mod impersonal, respecînd niște norme și o conduită, dar și să zîmbească fals. Este vorba despre o politețe rece, de suprafață, pentru ei tu ești doar clientul, ai plecat, vine altul, deja te-a uitat. Cam așa e peste tot în servicii, însă parcă nicăieri n-am observat această robotizare a relațiilor interumane ca în bănci. E cu atît mai evidentă cu cît încercările lor de a personaliza o conversație și de a empatiza cu clientul sînt mai penibile. La bancă, nu mai reprezinți o ființă umană, ești doar un număr de cont, așa cum ai senzația că nici chiar ei nu se mai iau în serios ca ființe umane. Devii o dobîndă restantă atunci cînd te sună ca să-ți amintească că ai de plată nu știu ce sumă, iar tonul lor devine ușor mustrător, pentru a te simți vinovat că ești dator. Ești doar un depozit atunci cînd îți prezintă noul lor „produs“, o asigurare sau un cont de economii. Vocile lor excesiv de amabile sună cumva nefiresc, au ceva metalic, te bîntuie.

O vreme l-am observat discret pe unul dintre casierii unei bănci unde aveam treabă cam de două ori pe lună. Un bărbat bine, în jur de 40 de ani, impecabil, genul familist serios, cu o gropiță în bărbie. Pentru că lucra la casierie, unde interacțiunea cu clientul e minimă, adică dai sau iei banii, primești chitanța, nu-și ridica niciodată privirea din computerul lui. Număra banii, uitîndu-se atent la ei, nu la tine. Am încercat de cîteva ori să-i prind privirea, fără succes. Pe acel bărbat nu îl puteam privi în ochi. Uneori, cînd avea scurte replici cu colegele lui, surîdea și atunci gropița din bărbie se destindea într-un anume fel. Nu știu de ce îmi părea un om nespus de trist. La un moment dat, l-am zărit întîmplător la o terasă din Centrul Vechi. Era în fața unui beri, alături de alți bărbați, probabil tot funcționari bancari, și rîdea. Același om și totuși altul. Toată acea bucurie revărsată pe chip avea ceva scandalos pentru mine, era ca și cum l-aș fi întîlnit pe proful meu de mate din liceu gol pușcă pe plaja de nudiști de la 2 Mai, așa că am trecut repede mai departe. E straniu să fii din greșeală martorul unui moment intim și personal al bărbatului de la casierie cu care interacționezi de două ori pe lună fără să te privească în ochi.

Însă de curînd am avut parte de o altă întîmplare. M-am interesat, împreună cu mama mea, de un credit și am stat la un birou cu o domnișoară blondă ceva mai tînără decît mine, poate cu cinci-șase ani. M-a surprins de la bun început naturalețea ei și modul regal în care se mișca prin filiala băncii, un interior standard, ca și cum ar fi fost pe podiumul unei prezentări de modă. O ținută de manechin, tocuri înalte, o rochie mulată și totuși business, regulamentar la o palmă deasupra genunchilor. Mă întrebam ce naiba căuta ea acolo. Am revenit după mai bine de o lună în aceeași bancă, cu o altă problemă, îmi pierdusem dispozitivul token. „Poate vă amintiți unde l-ați pierdut… Se percepe o taxă de 25 de euro, e păcat să plătiți atîția bani degeaba.“ Mi-am dat seama dintr-odată că fata „ținea“ cu mine, nu cu banca, eram mai mult decît un client, eram un om care pierduse un obiect, de altfel lipsit de valoare, iar ea mă încuraja să-l recuperez. În plus, mă recunoscuse de la prima noastră întîlnire. Știam unde uitasem token-ul. „E prea complicat… l-am lăsat pe masă într-un restaurant de la Cheia. O să plătesc cei 25 de euro, asta e! Oricum, cam atît mă costă benzina pînă la Cheia, dacă merg să-l recuperez.“ „Care restaurant?“ Nu știam cum se numește, i l-am localizat destul de vag. A căutat pe net, a pus mîna pe telefon, în cinci minute găsise dispozitivul token. Mă uimesc oamenii care se descurcă în situații banale de viață, o calitate pe care nu am avut-o niciodată. „Întîmplător, părinții mei locuiesc în zonă și ajung acasă cel puțin un week-end pe lună. O să trec eu să-l iau“, se oferă ea zîmbind. I-am mulțumit plină de uimire, apoi conversația a luat-o în cu totul altă direcție, am povestit despre munți, cabana Ciucaș, vacanțe, de parcă m-aș fi întîlnit cu o fostă colegă de școală. Însă nu eram eu un client special. La un moment dat, a apărut un cuplu în vîrstă care voia să scoată niște bani dintr‑un cont pentru o călătorie la fiica lor din Anglia. Fata cea blondă a sporovăit cu cei doi de parcă i-ar fi cunoscut de-o viață, i-a întrebat ce mai face nepoțica, au comentat Brexitul etc. Apoi a revenit cu grație la mine, asigurîndu-mă că-mi voi recupera token-ul.

Cînd am ieșit din filiala băncii, afară, într-un București deșertic care te duce cu gîndul la țările bananiere din Africa, unde totul se descompune, mă simțeam ca și cum aș fi asistat la un mic miracol. Și nici canicula nu mă mai deranja. Fata aceea adusese o briză răcoroasă peste oraș. În drum spre casă, m‑am întrebat ce mă șocase, de fapt, atît de tare. În fond, atitudinea ei generoasă și plină de prietenie era una perfect normală. Însă noi, în țările noastre bananiere, nu sîntem obișnuiți cu normalitatea. Sîntem obișnuiți, în schimb, cu „dușmanii“, cu oameni care, în loc să ne ofere servicii, vor să ne jecmănească, cu umilințe și cu capete plecate. Ne sperie ideea că un funcționar bancar poate fi un pic mai amabil decît este necesar. Am citit mai demult o carte, Minunea, care îi învață pe copiii din societatea americană să fie un pic mai buni decît este necesar. Bunătatea nu se poate contoriza, însă amabilitatea ține de educație și de atitudine. Mă întrebasem ce naiba căuta fata aceea perfectă, surîzătoare, cu ținută de manechin, într-o bancă. Și mi-am dat seama că locul ei era chiar acolo, în acel mediu artificial și imperfect, unde toată lumea zîmbește fals, ca să-l facă mai bun.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Promite-mi doar ce poți
„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.
Zizi și neantul jpeg
Alte stradale
Dar astăzi strada, în general, a devenit mai agresivă. Poate la fel de plină ca-n anii ’90, dar într-un alt mod.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Două kilograme și jumătate și alte cugetări
Este un text despre lipsa de acceptare a bolii și a morții.
E cool să postești jpeg
Cum inventezi mîndria națională
Ne iubim, așadar, compatrioții? Ne simțim bine în România? Sîntem mulțumiți cu traiul nostru?
p 20 WC jpg
Din ce sînt alcătuite viețile noastre?
Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Marele Premiu pentru filosofie al Academiei Franceze
Anca Vasiliu a contribuit constant la crearea punților dintre cultura care a primit-o și i-a recunoscut totodată expresivitatea stilistică a scrierilor sale
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Gino a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai bătrîn cîine din lume: are 22 de ani și încă se ține bine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și dispariții
Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
În goana vieții
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
p 20 Walter Benjamin  WC jpg
Geografii spirituale (II): orașul
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Hypatia. Adevăr și legend
Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.
p 24 E  Farkas jpg
Cu ochii-n 3,14
Altfel spus: e sexul normal „mai puțin” decît devierile anal-orale sau este perversiunea supremă?
Cea mai bună parte din noi jpeg
Povestea merge mai departe
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.
Zizi și neantul jpeg
Călătoria prin orașul-pădure
Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.

HIstoria.ro

image
Una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor
Fără îndoială, una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor a fost scoaterea de sub cenușă a orașului roman Pompeii, redus la tăcere în vara lui 79 de erupția vulcanului Vezuviu.
image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.