Un pic mai amabil decît este necesar

Funcționarii bancari cu care mulți dintre noi avem de-a face, cu sau fără voia noastră, de-a lungul vieții reprezintă pentru mine acei angajați standard în ținute business, programați să-și practice meseria la un mod impersonal, respecînd niște norme și o conduită, dar și să zîmbească fals. Este vorba despre o politețe rece, de suprafață, pentru ei tu ești doar clientul, ai plecat, vine altul, deja te-a uitat. Cam așa e peste tot în servicii, însă parcă nicăieri n-am observat această robotizare a relațiilor interumane ca în bănci. E cu atît mai evidentă cu cît încercările lor de a personaliza o conversație și de a empatiza cu clientul sînt mai penibile. La bancă, nu mai reprezinți o ființă umană, ești doar un număr de cont, așa cum ai senzația că nici chiar ei nu se mai iau în serios ca ființe umane. Devii o dobîndă restantă atunci cînd te sună ca să-ți amintească că ai de plată nu știu ce sumă, iar tonul lor devine ușor mustrător, pentru a te simți vinovat că ești dator. Ești doar un depozit atunci cînd îți prezintă noul lor „produs“, o asigurare sau un cont de economii. Vocile lor excesiv de amabile sună cumva nefiresc, au ceva metalic, te bîntuie.

O vreme l-am observat discret pe unul dintre casierii unei bănci unde aveam treabă cam de două ori pe lună. Un bărbat bine, în jur de 40 de ani, impecabil, genul familist serios, cu o gropiță în bărbie. Pentru că lucra la casierie, unde interacțiunea cu clientul e minimă, adică dai sau iei banii, primești chitanța, nu-și ridica niciodată privirea din computerul lui. Număra banii, uitîndu-se atent la ei, nu la tine. Am încercat de cîteva ori să-i prind privirea, fără succes. Pe acel bărbat nu îl puteam privi în ochi. Uneori, cînd avea scurte replici cu colegele lui, surîdea și atunci gropița din bărbie se destindea într-un anume fel. Nu știu de ce îmi părea un om nespus de trist. La un moment dat, l-am zărit întîmplător la o terasă din Centrul Vechi. Era în fața unui beri, alături de alți bărbați, probabil tot funcționari bancari, și rîdea. Același om și totuși altul. Toată acea bucurie revărsată pe chip avea ceva scandalos pentru mine, era ca și cum l-aș fi întîlnit pe proful meu de mate din liceu gol pușcă pe plaja de nudiști de la 2 Mai, așa că am trecut repede mai departe. E straniu să fii din greșeală martorul unui moment intim și personal al bărbatului de la casierie cu care interacționezi de două ori pe lună fără să te privească în ochi.

Însă de curînd am avut parte de o altă întîmplare. M-am interesat, împreună cu mama mea, de un credit și am stat la un birou cu o domnișoară blondă ceva mai tînără decît mine, poate cu cinci-șase ani. M-a surprins de la bun început naturalețea ei și modul regal în care se mișca prin filiala băncii, un interior standard, ca și cum ar fi fost pe podiumul unei prezentări de modă. O ținută de manechin, tocuri înalte, o rochie mulată și totuși business, regulamentar la o palmă deasupra genunchilor. Mă întrebam ce naiba căuta ea acolo. Am revenit după mai bine de o lună în aceeași bancă, cu o altă problemă, îmi pierdusem dispozitivul token. „Poate vă amintiți unde l-ați pierdut… Se percepe o taxă de 25 de euro, e păcat să plătiți atîția bani degeaba.“ Mi-am dat seama dintr-odată că fata „ținea“ cu mine, nu cu banca, eram mai mult decît un client, eram un om care pierduse un obiect, de altfel lipsit de valoare, iar ea mă încuraja să-l recuperez. În plus, mă recunoscuse de la prima noastră întîlnire. Știam unde uitasem token-ul. „E prea complicat… l-am lăsat pe masă într-un restaurant de la Cheia. O să plătesc cei 25 de euro, asta e! Oricum, cam atît mă costă benzina pînă la Cheia, dacă merg să-l recuperez.“ „Care restaurant?“ Nu știam cum se numește, i l-am localizat destul de vag. A căutat pe net, a pus mîna pe telefon, în cinci minute găsise dispozitivul token. Mă uimesc oamenii care se descurcă în situații banale de viață, o calitate pe care nu am avut-o niciodată. „Întîmplător, părinții mei locuiesc în zonă și ajung acasă cel puțin un week-end pe lună. O să trec eu să-l iau“, se oferă ea zîmbind. I-am mulțumit plină de uimire, apoi conversația a luat-o în cu totul altă direcție, am povestit despre munți, cabana Ciucaș, vacanțe, de parcă m-aș fi întîlnit cu o fostă colegă de școală. Însă nu eram eu un client special. La un moment dat, a apărut un cuplu în vîrstă care voia să scoată niște bani dintr‑un cont pentru o călătorie la fiica lor din Anglia. Fata cea blondă a sporovăit cu cei doi de parcă i-ar fi cunoscut de-o viață, i-a întrebat ce mai face nepoțica, au comentat Brexitul etc. Apoi a revenit cu grație la mine, asigurîndu-mă că-mi voi recupera token-ul.

Cînd am ieșit din filiala băncii, afară, într-un București deșertic care te duce cu gîndul la țările bananiere din Africa, unde totul se descompune, mă simțeam ca și cum aș fi asistat la un mic miracol. Și nici canicula nu mă mai deranja. Fata aceea adusese o briză răcoroasă peste oraș. În drum spre casă, m‑am întrebat ce mă șocase, de fapt, atît de tare. În fond, atitudinea ei generoasă și plină de prietenie era una perfect normală. Însă noi, în țările noastre bananiere, nu sîntem obișnuiți cu normalitatea. Sîntem obișnuiți, în schimb, cu „dușmanii“, cu oameni care, în loc să ne ofere servicii, vor să ne jecmănească, cu umilințe și cu capete plecate. Ne sperie ideea că un funcționar bancar poate fi un pic mai amabil decît este necesar. Am citit mai demult o carte, Minunea, care îi învață pe copiii din societatea americană să fie un pic mai buni decît este necesar. Bunătatea nu se poate contoriza, însă amabilitatea ține de educație și de atitudine. Mă întrebasem ce naiba căuta fata aceea perfectă, surîzătoare, cu ținută de manechin, într-o bancă. Și mi-am dat seama că locul ei era chiar acolo, în acel mediu artificial și imperfect, unde toată lumea zîmbește fals, ca să-l facă mai bun.