Avem proiecte, avem valoare
Mama mea a lucrat la un moment dat la o secție de proiectare a unei întreprinderi socialiste. Nu proiectau mai nimic, doar așteptau să treacă timpul, cele opt ore regulamentare de program, la niște birouri, mutînd dintr-o parte în alta niște hîrtii. De aceea a face „un proiect“ mi se părea pe atunci o chestiune destul de abstractă. Teoretic, e simplu – așterni ceva pe hîrtie, fie că e vorba despre planul unei case sau de schema unei instalații electrice. Practic, cînd ajungeam la mama „la birou“, observam fețele profund plictisite ale celor care mai mereu se ocupau cu frecatul unui strop de ness, din cutiile dosite prin sertare, cu apă pe fundul unor căni, pentru a obține o băutură menită să le dea mai multă energie. „Proiectul“ devenea un scop inexistent pe care îl asociam cu a nu face nimic sau a te preface că faci ceva.
După 1990, cu toții ne-am umplut treptat de proiecte. Primele proiecte le-am avut în liceu, la orele de engleză unde aveam uneori profesori străini, vorbitori nativi. Ei ne dădeau tot timpul proiecte pentru acasă, fie că era vorba despre referate sau despre realizarea unui spot publicitar cu replici în engleză. Era fun sau oricum mai bine decît la alte materii, unde ni se dicta și noi scriam. „Proiectul“ mi s-a părut dintr-odată cool, un mod creativ de a-ți umple timpul. Și mi am dat seama atunci că treaba cu proiectele vine cumva din cultura occidentală, ceea ce era de bine.
Jumătate din viața mea de adult tînăr mi-a ocupat-o încropind „proiecte“. În general, proiecte culturale: film, emisiuni TV, workshop-uri creative, site-uri, posibile festivaluri, cine le mai știe? Puține dintre ele s-au concretizat într-adevăr. Am un folder în computer care se numește Old projects, mi-e groază să-l deschid, fiindcă știu că voi descoperi acolo o grămadă de idei bune, irosite. Îmi amintește și de nopțile pierdute de dinaintea unor deadline-uri de depunere a proiectelor pentru finanțări ipotetice, în care verificam totul la virgulă, mă împotmoleam în cîteva fraze care mi se păreau că nu sună bine, apoi în zorii zilei aveam o sumbră „revelație“ – oare chiar le citește cineva? Dar și de zilele pierdute în așteptare, fără bani, fără țigări, așa cum îi șade bine oricărui tînăr freelancer, doar cu speranța că „o să iasă proiectul“. Generațiile care au urmat generației mele nu mai sînt așa – visează mai puțin, vor lucruri concrete chiar înainte de a propune ceva. Au siguranța că „proiectele“ li se cuvin doar pentru că sînt tineri, talentați și entuziaști. Socializează mai mult ca noi (au și unde, acum zece ani nu exista social media), își pregătesc terenul. Însă de pus ceva pe hîrtie, mai greu, li se pare o pierdere de vreme. Ca să nu mai vorbim despre conceput fraze convingătoare care „să sune bine“. Merge și fără. Mulți dintre ei chiar nu știu să scrie, nu i a învățat nimeni. Dacă ar fi după mine, aș implementa (că tot e un alt cuvînt la modă) ateliere de scriere (creativă) în fiecare organizație, în fiecare companie. Pentru ca măcar să învețe să scrie corect un e-mail.
Pentru că mă învîrteam printre oameni care la rîndul lor făceau „proiecte“, mi se părea că fac ceva important. Că exist, contez, sînt în grafic. Te întîlneai cu unii dintre acești oameni întîmplător prin oraș. Îi vedeai frămîntați, îngîndurați, singuri pe la terasele din centru. Răspunsul la întrebarea „Ce mai faci?“ era previzibil. „Uite, lucrez la un proiect!“ Apoi își scoteau laptop-urile, deveneau brusc extrem de ocupați și preocupați și nu te mai băgau în seamă. Fiecare cu proiectele lui. Mă gîndesc acum că nici eu, nici ei nu aveam nici un „proiect“ coerent de viață sau un „proiect“ de a fi fericiți. Ceea ce era destul de complicat, de altfel, într-o țară ca România, unde totul, chiar și proiectele bune, e nesigur. Și unde, de cele mai multe ori, încremenirea în proiect e ca un dat.
Proiectele au migrat treptat spre zona corporate atunci cînd aceasta a început să se așeze sau poate că, dimpotrivă, s-au întors „acasă“. S-au împrietenit cu termeni precum deadline, schedule sau budgeting. Au devenit mai aplicate, mai ușor de evaluat. Dar și mai lipsite de conținut. S-au devalorizat în momentul în care orice a devenit, de fapt, un proiect. Și au pătruns în viața personală. Nu mă mai mir atunci cînd aud o femeie de carieră afirmînd că „următorul meu proiect este să am un copil“. Nu mă mai pufnește rîsul, încercînd să-mi imaginez etapele de implementare sau actele sexuale ratate care sînt trecute probabil la pierderi. A-ți construi o casă este din nou un proiect mare ce se întinde pe cîțiva ani și care conține proiecte mai mici – renovări, alegerea gresiei, amenajarea bucătăriei etc. Toate aceste proiecțele sînt bifate unul cîte unul, pînă cînd se trage linie și se ajunge la out of budget. Mansarda casei rămîne neterminată. Nu-i nimic, este un proiect de viitor. Și vacanțele sînt niște proiecte, se planifică din timp. A-ți petrece un week-end la Paris e un proiect mic, low budget, în schimb a merge în America de Sud e un mare proiect, se întîmplă poate doar o dată în viață. Iar a scrie o carte nu mai e o chemare care să țină de talent sau de nevoia de a spune o poveste, este un proiect „de suflet“.
Pierdută printre atîtea proiecte ale celor din jurul meu, nu doar că nu-mi mai doresc să am propriile mele proiecte, ca pe timpuri, ci, de fapt, nu-mi mai doresc nimic. Mă simt secătuită de energie doar privindu-i pe ceilalți care se agită atît de mult și cu atîta înverșunare ca să-și ducă toate proiectele la capăt. Și sînt mulțumită cu ce am.
Iată că am dus și eu la bun sfîrșit proiecțelul zilei de azi – să-mi scriu rubrica. M-am încadrat în deadline. Probabil că acum merit o bere.
