Unde-au dispărut copiii de afară?

Publicat în Dilema Veche nr. 644 din 23-29 iunie 2016
Bookfest, alegerile şi starea de normalitate jpeg

– de citit împreună cu părinţii –

În comparație cu aglomerările sinistre și sufocante de blocuri din București care se numesc Militari, Pantelimon sau Berceni, mereu mi s-a părut că Gheorgheni, cartierul bunicilor mei de la Cluj, seamănă cu o stațiune. Acolo, spațiul „clasic“, cunoscut mai ales de către copiii generației mele drept „spatele blocului“ și care însemna, de regulă, o bucată de asfalt, o ghenă, o parcare, aleea lipsită de vegetație care ducea spre un alt bloc, căpăta cu totul alte dimensiuni. „Spatele blocului“ se prelungea de cele mai multe ori cu un parc cu leagăne, copaci și bănci umbrite pe care își pierdeau vremea bunicile noastre, sporovăind și tricotînd, apoi cu grădinile de zarzavaturi ale locatarilor și chiar cu petice generoase de iarbă unde fetițele își întindeau păturile și își dezbrăcau și îmbrăcau păpușile. Îmi amintesc și de alte mici întîmplări din acel spațiu de joacă mai mult decît ofertant – „Țările“, „Melcul“, „Rațele și vînătorii“, „Mîța“ (pe coco), „Statuile“, olimpiadele de gimnastică, atunci cînd leagănele dezfectate și „bările“ se transformau în „aparate“ precum sărituri și paralele.

Îmi petreceam aproape integral vacanța de vară la Cluj, în acel paradis al „ieșitului afară“. De obicei, în „spatele blocului“ bunicilor mei erau între 20 și 30 de copii, români și unguri, cu vîrste cuprinse între 6 și 14 ani. Treizeci de copii ai vecinilor care îmi erau prieteni, deși nu mergeam la școală împreună și nu ne întîlneam decît vara. O mică armată. Cei mai mulți dintre ei îi întrebau pe bunicii mei încă de la începutul lui iunie: „Cînd vine Adina?“ Nu ne sunam, nu aveam mobile, desigur, ne întîlneam pur și simplu „jos“, la ore prestabilite. Uneori, ieșeam pe balcon ca să văd „cine e afară“ și, dacă îmi plăcea compania, coboram, dacă nu, nu. Cei de „jos“ își întrerupeau jocul și ridicau capetele spre mine. „Nu vii afară?“ este una dintre întrebările care mi-au marcat copilăria. Mă simțeam tristă și într-un fel pedepsită dacă se întîmpla, rareori, de altfel, ca „afară“ să nu fie nimeni. Aveam senzația că toți copiii din lume au dispărut și că n-am mai rămas decît eu, un copil singur și stingher, printre oamenii mari. „Afară“ aveam ritualuri. Bunica Corinuței, de la parter, ne dădea mereu căni mari pline cu apă, indispensabile după jocurile ce presupuneau alergări (de fapt, cam toate). Apoi încerca să-și convingă nepoata să vină acasă. Era o tanti grasă, cu părul făcut permanent. Și începea, în grai cîntat de Ardeal: „Corinuța, hai sus!“ („sus“ însemnînd în bloc, la parter!). Corinuța, care era o copie fidelă a bunicii, cu chip de copil, îi răspundea obraznic, cu o voce groasă: „Nu vin!“ „Di ce?“, insista bunica. „D-aia, no!“ Și conversația înceta, pentru a fi reluată identic după o oră. Mamele și bunicile erau bune pentru a fi strigate de „afară“ și rugate să aducă diferite gustări, atunci cînd ni se făcea foame. Pîine unsă cu untură (n-aș mai mînca așa ceva nici să mă împuști!) sau cu dulceață de casă. Sirop cu sifon. În timpul jocului făceam pauze dese, ca să dăm o raită pînă la complexul Hermes, de peste drum, de unde veneam cu o înghețată stupidă, împachetată într-un pachet „de unt“, care ne curgea pe degete, înainte să apucăm să o mîncăm. Spre seară, mamele și bunicile își intrau din nou în roluri, ca să ne cheme acasă. Zeci de strigăte și rugăminți insistente se auzeau de pe la ferestre și balcoane, dar răspunsul era, invariabil: „Mai stau numai cinci minute!“

Nu e nici un fel de nostalgie aici (sau, dacă e, încerc să o ascund), este o ilustrare a unui mod de a ți petrece copilăria care astăzi nu mai există. Am fost de curînd la Cluj, Gheor­gheniul e neschimbat, la fel de cochet, ca o stațiune. Am trecut prin toate parcurile și părculețele copilăriei mele. Au copaci, bănci, iarbă din belșug, leagăne noi, colorate, la care noi, care așteptam cîte o lună „să se repare hinta“, nici nu visam. Totuși, le lipsește ceva esențial și în primul moment nu mi-am dat seama ce. Era prea multă liniște peste tot, așa că mi-a picat fisa: nu au copii! Situația e identică și în parcurile din „spatele blocului“, în București. Sînt doar copiii foarte mici, care nu au căpătat încă o personalitate și independență, și care se joacă supravegheați de bunici sau de bone, pentru că „programul“ lor zilnic trebuie să includă și ore de plimbare, de „ieșit afară“. Unde au dispărut însă acei copii între 6 și 14 ani care se întîlneau și se jucau afară din proprie inițativă? E simplu. Nu au dispărut, sînt acasă.

Cel mai bun prieten al nepotului meu, Mihai, care locuiește astăzi tot în Gheorgheni, stă în blocul de alături. Cei doi copii nu se întîlnesc niciodată „afară“, nici în fața, nici în spatele blocului, însă sînt mereu împreună în lumea virtuală, în jocul pe care îl joacă. Mihai vine de la școală, deschide computerul și acolo dă peste Alex, de care s-a despărțit cu zece minute în urmă, la școală. Ce „Fața?“ Ce „Rațele și vînătorii“? E mult mai interesant să ucidă împreună mobi și să descopere o nouă „mapă“, decît să alerge după o minge. Și eu sînt gamer în timpul meu liber, așa că îmi petrec cîteva ore cu Mihai discutînd despre jocuri, leveling, arme și armuri. E foarte încîntat că a găsit un adult care să-i înțeleagă pasiunea și cu care să vorbească aceeași limbă. Nu-i pot da sfaturi: ieși afară, joacă jocuri reale, fă mișcare – știu că n-are rost. Poate că și eu, dacă aș fi de vîrsta lui, aș avea aceeași opțiune. E doar un alt tip de copilărie. Nu pot aprecia dacă ei sînt mai cîștigați decît noi. Sau invers. Tot ce pot face într-o conversație cu un copil este să strecor subtil povești despre copilăria mea – poate, cine știe, măcar îi stîrnesc curiozitatea. Pentru noi, „spatele blocului“ era același tărîm mitic și fabulos pe care ei îl explorează acum în jocurile lor. Măcar să știe că se poate și altfel.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
În ochii ei era dragoste, multă dragoste
Cît de repede se petrecea totul, fără să analizezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gîndești la un viitor, erau ca niște fire care se înșiră, apoi se deșiră, ca o lumînare care se aprinde undeva în noapte, arde întîi viu, apoi mocnit și se stinge de la sine.
Un album studiu al bisericilor transilvane jpeg
Un album-studiu al bisericilor transilvane
Textul are sobrietate ştinţifică, devotament faţă de documentarea monumentelor şi a vieţii religioase care le-a modelat şi care s-a modelat, de-a lungul timpului, în jurul verticalei lor.
Theodor Pallady jpeg
Tiparul și Cartea cărților
Nu știu să se fi publicat la noi, pînă acum, o asemenea panoramă a edițiilor tipărite ale Sfintei Scripturi de pe orice meridian și în mai toate limbile cunoscute.
Zizi și neantul jpeg
În mulțime
Oamenii prezenți erau animați de entuziasm, dar de unul mai blînd, mai difuz.
Visez parcaje subterane jpeg
Visez parcaje subterane
Locuitorii la bloc ar trebui să-și privească cartierul ca pe propria curte și să lase mașinile la bulevarde, pentru a se bucura de natură.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Un bărbat de 60 de ani a mers la dentist pentru o plombă și a ajuns la urgență direct în operație, pentru că a înghițit capul frezei care-i scormonea dintele.
Oh salvie levănțică iasomie trandafir jpeg
Oh salvie levănțică iasomie trandafir
La început, l-am întîlnit pe Mircea Anghelescu ca profesor, în Amfiteatrul „Bălcescu“.
Zizi și neantul jpeg
Din mers, „mici” bucurii
Bucuria trece dincolo de tine și o-mpărtășești, involuntar în general, și celorlalți.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Privirea lui Chateaubriand
Memoriile au fost proiectate – cum altfel? – pentru posteritate, dar ca o voce de dincolo de mormînt.
Filosofie și muzică  Gabriel Marcel jpeg
Filosofie și muzică. Gabriel Marcel
Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
...mai mulți americani au murit înecați cu lăptuci decît mușcați de șerpi și de crocodili, combinat.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Speranța moare ultima?
Mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva.
O lume a poveștilor jpeg
O lume a poveștilor
Narativele care pot subjuga națiuni întregi nu sînt o invenție modernă – după cum afirmă psihiatrul Boris Cyrulnik, în cea mai recentă carte a sa, apărută luna trecută la editura Odile Jacob.
André Scrima: Ziua una şi a opta jpeg
André Scrima: Ziua una şi a opta
Lumina Paştilor: pe cea vizibilă în biserici şi pe străzi, ucrainenii nu şi-au putut-o îngădui; pe cea spirituală, religia patriarhului Kiril o insultă, o sufocă.
Theodor Pallady jpeg
Un Sisif în robă franciscană
Camus a fost doar martorul esențial al asprelor sale vremuri și, prin revolta contra absurdului, aproape un mărturisitor.
Zizi și neantul jpeg
Iarbă verde și obligativități
Avem tendința să ne complicăm puținele zile libere. Să le încadrăm în sisteme, să le tratăm ca pe unele de lucru în alt domeniu: cel al leisure-ului, al entertainment-ului.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Care ar fi playlist-ul ce v-ar alunga pe dumneavoastră de la o demonstrație?
Blocul, strada, etajul și apartamentul jpeg
Blocul, strada, etajul și apartamentul
În locul garajului a apărut un parc, la fel de lipsit de imaginație din punct de vedere urban ca și lamele de blocuri din spatele unității militare, dar care, cu zonele sale verzi, evoca peluza spălătoriei de steaguri.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Ce caută americanul în Europa?
Îmi dau seama că avem de toate aici, pe bătrînul nostru continent, micul nostru paradis terestru, că este (a fost... oare?) una dintre cele mai bune lumi posibile și că mi-ar trebui vreo cinci vieți ca să văd și să trăiesc tot.
E cool să postești jpeg
Discursul populist (sau cine mănîncă poporul?)
Prin compătimire, le este indus oamenilor un sentiment de victimizare care, mai apoi, este zgîndărit, pînă la transmutarea acestuia în furie.
Despre viața filosofului  Un scenariu inactual jpeg
Despre viața filosofului. Un scenariu inactual
În cazul filosofilor, atenția cu care le este citită și judecată biografia este mai mare decît în cazul scriitorilor sau pictorilor.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Roua învierii
Din prospețimea naturală a dimineții, roua trece în registrul auroral al vieții spirituale, care are nevoie de speranța eficace a începuturilor și a reînnoirii.
Zizi și neantul jpeg
Educație religioasă
În copilărie nu știam ce se serbează de Paști. Știam că se vopsesc ouă roșii și chiar, mai tîrziu, că vine Iepurașul.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Au apărut: artist multimedia, barista și expert în prăjirea cafelei.

Adevarul.ro

image
Colosul cenuşiu. Ce ascunde muntele de zgură, una dintre cele mai mari halde din România VIDEO
În vecinătatea combinatului siderurgic din Hunedoara, se află una dintre cele mai mari halde de zgură din România.
image
Un şofer a rămas fără permis şi a fost amendat după ce a sunat la 112 ca să anunţe că este şicanat în trafic
Un apel la 112 a luat o turnură neaşteptată pentru un bărbat de 37 de ani. Acesta apelase serviciul de urgenţă ca să anunţe că un şofer îl şicanează în trafic, pe raza comunei brăilene Viziru.
image
Afacere de milioane de euro lângă un radar ce comunică direct cu baza Deveselu. „Nu s-a cerut avizul MApN”
MApN a dat in judecată Consiliul Judeţean Dolj după ce a autorizat construirea unui depozit in zona radarului din localitatea Cârcea. Instalaţia militară este importantă pentru apărarea aeriană a României. În spatele afacerii stă chiar primarul din Cârcea.