Unde-au dispărut copiii de afară?
– de citit împreună cu părinţii –
În comparație cu aglomerările sinistre și sufocante de blocuri din București care se numesc Militari, Pantelimon sau Berceni, mereu mi s-a părut că Gheorgheni, cartierul bunicilor mei de la Cluj, seamănă cu o stațiune. Acolo, spațiul „clasic“, cunoscut mai ales de către copiii generației mele drept „spatele blocului“ și care însemna, de regulă, o bucată de asfalt, o ghenă, o parcare, aleea lipsită de vegetație care ducea spre un alt bloc, căpăta cu totul alte dimensiuni. „Spatele blocului“ se prelungea de cele mai multe ori cu un parc cu leagăne, copaci și bănci umbrite pe care își pierdeau vremea bunicile noastre, sporovăind și tricotînd, apoi cu grădinile de zarzavaturi ale locatarilor și chiar cu petice generoase de iarbă unde fetițele își întindeau păturile și își dezbrăcau și îmbrăcau păpușile. Îmi amintesc și de alte mici întîmplări din acel spațiu de joacă mai mult decît ofertant – „Țările“, „Melcul“, „Rațele și vînătorii“, „Mîța“ (pe coco), „Statuile“, olimpiadele de gimnastică, atunci cînd leagănele dezfectate și „bările“ se transformau în „aparate“ precum sărituri și paralele.
Îmi petreceam aproape integral vacanța de vară la Cluj, în acel paradis al „ieșitului afară“. De obicei, în „spatele blocului“ bunicilor mei erau între 20 și 30 de copii, români și unguri, cu vîrste cuprinse între 6 și 14 ani. Treizeci de copii ai vecinilor care îmi erau prieteni, deși nu mergeam la școală împreună și nu ne întîlneam decît vara. O mică armată. Cei mai mulți dintre ei îi întrebau pe bunicii mei încă de la începutul lui iunie: „Cînd vine Adina?“ Nu ne sunam, nu aveam mobile, desigur, ne întîlneam pur și simplu „jos“, la ore prestabilite. Uneori, ieșeam pe balcon ca să văd „cine e afară“ și, dacă îmi plăcea compania, coboram, dacă nu, nu. Cei de „jos“ își întrerupeau jocul și ridicau capetele spre mine. „Nu vii afară?“ este una dintre întrebările care mi-au marcat copilăria. Mă simțeam tristă și într-un fel pedepsită dacă se întîmpla, rareori, de altfel, ca „afară“ să nu fie nimeni. Aveam senzația că toți copiii din lume au dispărut și că n-am mai rămas decît eu, un copil singur și stingher, printre oamenii mari. „Afară“ aveam ritualuri. Bunica Corinuței, de la parter, ne dădea mereu căni mari pline cu apă, indispensabile după jocurile ce presupuneau alergări (de fapt, cam toate). Apoi încerca să-și convingă nepoata să vină acasă. Era o tanti grasă, cu părul făcut permanent. Și începea, în grai cîntat de Ardeal: „Corinuța, hai sus!“ („sus“ însemnînd în bloc, la parter!). Corinuța, care era o copie fidelă a bunicii, cu chip de copil, îi răspundea obraznic, cu o voce groasă: „Nu vin!“ „Di ce?“, insista bunica. „D-aia, no!“ Și conversația înceta, pentru a fi reluată identic după o oră. Mamele și bunicile erau bune pentru a fi strigate de „afară“ și rugate să aducă diferite gustări, atunci cînd ni se făcea foame. Pîine unsă cu untură (n-aș mai mînca așa ceva nici să mă împuști!) sau cu dulceață de casă. Sirop cu sifon. În timpul jocului făceam pauze dese, ca să dăm o raită pînă la complexul Hermes, de peste drum, de unde veneam cu o înghețată stupidă, împachetată într-un pachet „de unt“, care ne curgea pe degete, înainte să apucăm să o mîncăm. Spre seară, mamele și bunicile își intrau din nou în roluri, ca să ne cheme acasă. Zeci de strigăte și rugăminți insistente se auzeau de pe la ferestre și balcoane, dar răspunsul era, invariabil: „Mai stau numai cinci minute!“
Nu e nici un fel de nostalgie aici (sau, dacă e, încerc să o ascund), este o ilustrare a unui mod de a ți petrece copilăria care astăzi nu mai există. Am fost de curînd la Cluj, Gheorgheniul e neschimbat, la fel de cochet, ca o stațiune. Am trecut prin toate parcurile și părculețele copilăriei mele. Au copaci, bănci, iarbă din belșug, leagăne noi, colorate, la care noi, care așteptam cîte o lună „să se repare hinta“, nici nu visam. Totuși, le lipsește ceva esențial și în primul moment nu mi-am dat seama ce. Era prea multă liniște peste tot, așa că mi-a picat fisa: nu au copii! Situația e identică și în parcurile din „spatele blocului“, în București. Sînt doar copiii foarte mici, care nu au căpătat încă o personalitate și independență, și care se joacă supravegheați de bunici sau de bone, pentru că „programul“ lor zilnic trebuie să includă și ore de plimbare, de „ieșit afară“. Unde au dispărut însă acei copii între 6 și 14 ani care se întîlneau și se jucau afară din proprie inițativă? E simplu. Nu au dispărut, sînt acasă.
Cel mai bun prieten al nepotului meu, Mihai, care locuiește astăzi tot în Gheorgheni, stă în blocul de alături. Cei doi copii nu se întîlnesc niciodată „afară“, nici în fața, nici în spatele blocului, însă sînt mereu împreună în lumea virtuală, în jocul pe care îl joacă. Mihai vine de la școală, deschide computerul și acolo dă peste Alex, de care s-a despărțit cu zece minute în urmă, la școală. Ce „Fața?“ Ce „Rațele și vînătorii“? E mult mai interesant să ucidă împreună mobi și să descopere o nouă „mapă“, decît să alerge după o minge. Și eu sînt gamer în timpul meu liber, așa că îmi petrec cîteva ore cu Mihai discutînd despre jocuri, leveling, arme și armuri. E foarte încîntat că a găsit un adult care să-i înțeleagă pasiunea și cu care să vorbească aceeași limbă. Nu-i pot da sfaturi: ieși afară, joacă jocuri reale, fă mișcare – știu că n-are rost. Poate că și eu, dacă aș fi de vîrsta lui, aș avea aceeași opțiune. E doar un alt tip de copilărie. Nu pot aprecia dacă ei sînt mai cîștigați decît noi. Sau invers. Tot ce pot face într-o conversație cu un copil este să strecor subtil povești despre copilăria mea – poate, cine știe, măcar îi stîrnesc curiozitatea. Pentru noi, „spatele blocului“ era același tărîm mitic și fabulos pe care ei îl explorează acum în jocurile lor. Măcar să știe că se poate și altfel.
