Amintiri dintr-o viaţă netrăită
Într-un liceu din Timișoara, le citesc copiilor din clasa a VII-a din Povestiri de pe Calea Moșilor, după ce i-am lămurit că este vorba despre niște amintiri ficționalizate din copilăria mea, petrecută în mare parte în anii comunismului. Toți copiii pe care i-am întîlnit de-a lungul timpului sînt curioși cu privire la comunism, într-o altă școală în care am fost, un puști de-a V-a mi-a mărturisit că, dacă ar avea o mașină a timpului, ar vrea să călătorească în anii ’80. Sînt curioși, de fapt, în legătură cu poveștile pe care le tot aud de pe la părinți și bunici și care, puse cap la cap, nu au nici o legătură cu lumea reală. Pentru ei, comunismul este de pe altă planetă, dintr-un roman science-fiction și, ca orice „fantezie“, le atrage atenția. Tocmai le citesc un episod în care eu și părinții mei, aflați în vacanță la Neptun, mergem la un restaurant „de lux“ și nu reușim să mîncăm fripturile de porc care sînt uriașe, așa că mama ia în șervețel resturile și le bagă în geantă, „pentru a doua zi“. Mă opresc, îmi dau seama că mă privesc ciudat – contrariați și ușor dezgustați. Gestul mamei mele, din trecut, li se pare deplasat. Nu puteam să lăsăm pur și simplu friptura în farfurie și să plecăm? Orice om normal ar fi făcut asta… Sau nu puteam să le cerem ospătarilor să ne pună ce a mai rămas din mîncare „la pachet“? De ce mama din carte a băgat resturile de carne în geantă, pe furiș? Le explic că însuși faptul că mîncam o friptură la un restaurant era un eveniment care nu se întîmpla în fiecare zi și că, în general, nu prea se găsea carne. Nu par să mă creadă, le zic povești cu zîne.
Ca mulți din generația mea, de șoimi și pionieri, am o fixație legată de comunism. Este ceva trăit, însă netrăit îndeajuns. Un timp în care existau niște repere care s-au pierdut definitiv. Și ne-am trezit aruncați în alt timp. Cei care aveau 3 sau 4 ani în 1990 susțin că au amintiri din vremurile de dinainte, vagi, estompate, căutate. De fapt, scormonesc după ele pentru a se convinge că timpul acela a existat într-adevăr. Ce se întîmplă cu cei născuți după 1990, care doar „au auzit“ despre comunism, însă au devenit astăzi adulți și se luptă cu rămășițele unui sistem? Au ei alte așteptări? O altă atitudine?
Ideea acestui Dosar a pornit de la un text al lui Vintilă Mihăilescu, publicat în Dilema veche, în numărul 656: „Noi sîntem o altă generație“. Am discutat în redacție textul și mai ales reacțiile pe care le-a stîrnit și ne-am gîndit că ar fi interesant să le dăm cuvîntul celor născuți după 1990.
Ilustraţie de Ion BARBU
