„Noi sîntem o altă generaţie!“
– sau ceilalţi douăzeci de ani –
…Am ajuns la inevitabilul subiect‚ „România, țară ex-comunistă“. Iar eu, crescut în România asta democratică și nu în cea comunistă, mă simt, subconștient, acuzat de trecutul repus pe tapet și simt nevoia imediată de a mă apăra, de a mă justifica și de a oferi explicații pentru a mă distanța de acest moment istoric despre care străinilor le place atît de mult să vorbească [și] încerc din răsputeri să le arăt că sînt altfel. Că noi sîntem o altă generație!
Acest strigăt de revoltă, așezat modest de Alexandru Gheorghe în colțul poștei redacției dintr-un număr anterior al Dilemei vechi, rezumă sui generis o ruptură socială care se desfășoară sub ochii noștri, fără ca noi să fim prea conștienți de ea: intrarea pe scenă a primei generații post-revoluționare. Primii douăzeci de ani ai lui Brucan s-au încheiat, trăiască ceilalți douăzeci de ani!…
Generația mea (în jur de patruzeci de ani în momentul Revoluției) a fost la putere în toată această perioadă. O generație în sens sociologic, bineînțeles, nu strict cronologic, împărtășind un trecut care îi lega pe toți membrii săi și un viitor care îi polariza pe cei mai mulți dintre ei. Și chiar cînd se urau sincer și profund, membrii acestei generații se recunoșteau între ei, căci vorbeau aceeași limbă. Personal, am fost prieten în tinerețe cu un prim-ministru, coleg de liceu cu un altul, coleg de facultate cu o duzină de demnitari și, prin eternele lanțuri ale slăbiciunii, am făcut cunoștință cu mulți alții. Nu am fost apropiat cu nici unul dintre aceștia, dar știam „de unde să i apuc“ – un soi de „al cui ești“ din lumea rurală. Desigur, această generație postdecembristă a fost condiționată inițial de generația de continuitate a lui Ion Iliescu & Co., dar a fost totuși generația Revoluției. Da, știu, deziluzia ce a urmat euforiei revoluționare a acreditat imaginea loviluției și ne-a împiedicat pînă în ziua de astăzi să luăm în serios cele întîmplate atunci. Dar, așa cum cealaltă lovitură de stat, care a dus la instalarea comunismului, nu a fost o evoluție organică, ci o revoluție în toată puterea cuvîntului, tot astfel și această răsturnare radicală de regim a fost o revoluție și nu o simplă și firească evoluție. Naivitatea a constat doar în așteptarea unui miracol: totul se va schimba peste noapte. Or, istoria nu cunoaște miracole, iar societatea nu se schimbă peste noapte. Vulpoiul bătrîn de Brucan ne-a avertizat, dar atunci ne-am enervat cu toții; acum ne-a trecut…
Cu aceste limitări și în aceste condiții, generația mea s-a instalat în spațiul public și și-a pus amprenta asupra lui. Unii au venit cu un capital politic și economic din spațiul comunist și au încercat să-l fructifice mai bine decît putuseră să o facă în regimul anterior: întrebați, de pildă, cam cîți dintre cei 500 de top manageri din Forbes au rădăcini comuniste și veți afla un procent aiuritor. Alții au intrat în noua perioadă cu un capital simbolic, de elite intelectuale rezistente la comunism, și au încercat să compenseze frustrările acumulate și să-și impună viziunea refulată atîta amar de vreme. De o parte sau alta a baricadei, criptocomuniști pragmatici și anticomuniști idealiști, cu toții au jucat însă cartea revoluției, s-au legitimat și au încercat să se impună prin ea.
Orice război își are îmbogățiții săi și orice revoluție naște oportuniști și victime deopotrivă. Capitalismul a început și el, pretutindeni, printr-o „acumulare primitivă de capital“, nu doar economic sau politic, ci și simbolic. Iar generația mea a încercat să acumuleze, „sălbatic“ (adică intempestiv și haotic), toate aceste forme de capital; cei care nu au reușit au devenit loser-ii Revoluției. Vine însă totdeauna o a doua generație, care nu este neapărat mai „bună“, dar este „altfel“. Care nu se mai trage din „revoluție“, nu se mai legitimează prin aceasta și care are alte interese și alte mijloace. În calea sa se află acum vechea generație, care își simte amenințate privilegiile sau pur și simplu pozițiile și tabieturile. Conflictul între aceste generații a început deja, nu ca recurentă revoltă împotriva părinților, ci ca mișcare socială profundă.
Această nouă generație și-a construit deja un capital economic propriu (tinerii antreprenori „mici și mijlocii“ sînt deja o realitate în creștere) și/sau un capital simbolic pe măsură (spațiile culturale alternative concurează deja de ceva vreme cu tot ce înseamnă cultură instituționalizată). În plus, această generație născută și formată în era digitală are avantajul net al unui capital tehnologic care „face diferența“. Ceea ce le lipsește încă este un capital politic, la acest nivel lucrurile fiind mai greu de schimbat, iar vechea generație este mult mai îndîrjită să-și apere privilegiile obținute. Încă emergentă deci, această nouă generație a atins însă deja o masă critică. Este noua categorie a „golanilor“, ireverențioși și iconoclaști, uneori la limită, dar care au învățat să-și ceară drepturile. Și o fac încet, dar sigur.
De cîte ori n-am văzut în ultima vreme, într-un fel sau altul, disprețul „vechilor“ față de „tinerii frumoși și liberi“ – care nu știu decît să facă pe nebunii – sau față de tot soiul de „ciumpalaci“ și neamurile lor teribiliste? De cîte ori n-am auzit în ultimele luni vocile furibund-disperate ale unor „inamovibili“ acuzînd grupuri de tineri nepregătiți și impertinenți care contestă înseși fundamentele inamovibilității lor? De cîte ori n-am avut surpriza să vedem afaceri care înfloresc te miri unde, modest, dar sigur și independent de stat și politicile sale? La cel mai trivial nivel cu putință, priviți puțin și cum se adresează vînzătorii tineri în magazine sau baruri: cu cei de o vîrstă cu ei, muncitori sau corporatiști, vorbesc pertu, spontan și dezinhibat, exprimîndu-și astfel o apartenență comună transsocială, în timp ce cu cei mai în vîrstă schimbă imediat tonul și vorbesc cu „dumneavoastră“, dar nu neapărat dintr-un sentiment de respect, ci pur și simplu deoarece nu sînt din generația – și lumea – lor. The times are a changin’…
De acord, cu plăcere, vă pot oferi un discount de 20% – îi spune tînărul patron al restaurantului prietenului meu. De-abia am deschis, așa că încă nu prea ne cunoaște lumea. Dacă vin atîția artiști două săptămîni la masă, e și un soi de publicitate… E win-win! – și zîmbește. A doua zi sună tatăl, de la care tînărul preluase afacerea: Da’ ce crezi, băi, că noi sîntem instituție de binefacere? Du-te… cu artiștii tăi cu tot! Și înțelegerea pică.
Chiar și cînd există continuitate, ruptura între generații își spune cuvîntul!
