Ca să ce? Ca să iasă la 16 ani în Piața Victoriei, „la revoluție“? Așa cum m au scos și părinții mei în urmă cu 30 de ani în Piața Universității, „ca să văd cum se face istoria“?
Mi-amintesc și de ţiganca din aeroport, cu un copil la sîn, care întreba pe toată lumea: „Domnuʼ, domnuʼ, cum ajung io la Londra?” Nici ea nu părea să aibă vreo spaimă. Mi se face un pic rușine de mine și mă mai calmez.
„Ți-am trimis mesaj… nu l-ai văzut? De ce nu-mi răspunzi?“ sau „Îmi apare că ești online!“ (Cu alte cuvinte: „Aha, nu te mai ascunde, nu mai sta ca mortu-n în păpușoi sau… de fapt, ai ceva cu mine?“)
Nu au disperarea aia, mă înțelegi? Își conduc mașinile lor de baștani. La prînz mănîncă la un restaurant din apropiere. Și în rest nu fac nimic. Doar dau ordine. Cîteodată mai țipă. Însă nici nu au reacții normale.
Există orașe traumatizate pur și simplu, din cauza unor incompetenți, a unei administrații proaste și răuvoitoare, care se pare că nu se va schimba niciodată. Printre ele se numără și Bucureștiul.
Stătea cu ochii pe sticla cu țuica ca pe butelie, pentru că știa că nu se cade să dosească sticla pentru mai tîrziu, așa cum ar fi făcut orice român țuicar și cu grija zilei de mîine. Regula casei pe care o pricepuse el era – țuică la început, după care, la masă, se trece pe vin
Am inventat fete oneste din Bîrlad sau Slobozia, pline de aspirații de a deveni vedete porno, o sală de curs specială, în care se repetau orgasmele în fața oglinzilor, o pivniță pentru sado-maso etc. Redactorul-șef m-a felicitat sincer pentru text, fără să mă întrebe dacă e ceva adevărat acolo sau nu.
În categoria realizărilor intră de multe ori și copiii. A face (și a crește) un copil nu mai este un lucru firesc care vine de la sine, e un „proiect“ reușit. Copilul poate să umple un gol, să fie un răspuns pe care nimeni nu-l poate contrazice la întrebarea „Ce ai realizat în viață?“. Însă copii nu „se realizează“, se nasc pur și simplu.
„Știți deja că nu putem face nimic împotriva lătratului, pentru că nu avem lege!“, îmi spune polițistul care a venit să constate cazul. Am ieșit în stradă ca să stăm de vorbă, în timp ce cîinii sînt călare pe poartă și latră furios, la doi metri de noi. Nu ne putem auzi din cauza lor.
În hala nouă, crescătorii de animale își expun carnea și cîrnații, dar și pîinea de casă și zacusca, pentru a nu-i jigni cumva pe cumpărătorii vegetarieni.
Chiftele și șnițele. Le făceau de obicei bunicile, mătușele, gospodinele. Cu o zi înainte de plecare, sfîrîia uleiul în tigaia unde se prăjeau chiftele și/sau șnițele. Erau proviziile cele des întîlnite și mai consistente din călătoriile în vremuri socialiste (pe lîngă puiul „cu miros de tren“).
Se amețesc treptat de la berea ieftină de la dozator, se înghesuie la mesele lungi din lemn ca să mănînce mici și pastramă de oaie, se recunosc între ei drept „fiii satului“. Petrecerea va continua pînă tîrziu în noapte, pentru ei nu există nici nostalgii, nici final de sezon, nici senzația că lumea se destramă odată cu venirea toamnei. Sînt oamenii care rămîn acolo unde sînt, noi ceilalți sîntem doar în trecere.
Documentarul transpune realități care altfel ne pot fi inaccesibile, educă și informează, iar pe lîngă o lecție pentru minte, reprezintă și una pentru suflet, fiindcă eu cred în puterea unor documentare de a modela inteligența emoțională.
S-au adunat o serie de clișee și de stereotipuri legate de Ardeal care pornesc tocmai dintr-o înflăcărare comună, ca să nu-l numesc „patriotism“ local exagerat.
Oamenii sînt nevorbiți. Așa cum se știe, la țară au rămas mai mult bătrînii. Sau se întorc în casa părintească bătrînii care au copilărit la țară, au fost strămutați la oraș, iar acum își lasă apartamentele vreunui nepot care nu are unde să stea. Au telefoane mobile „cu butoane“ pe care nu prea știu cum să le folosească și vorbesc zilnic cu cei de la oraș.
Bărbații s-au dezbrăcat la bustul gol ca să-și elibereze burțile din strînsoarea curelelor. Femeile s-au schimbat în costume de baie și au făcut plajă pe o salteluță, de-a dreptul pe trotuar. În vreme ce copiii lor n-au mai ținut cont de atenționările blondinei și s-au apucat să bată mingea pe noua șapă, care, iată, își demonstra utilitatea!
Niciodată nu am iubit Vama Veche, însă au fost timpuri în care am crezut că este a good place to be. La fiecare 50 de metri mă întîlneam cu cineva cunoscut și ne îmbrățișam cu o bucurie pe care doar o altfel de mare ți-o poate da.
Cuplurile trecute de 60 de ani, în vacanță. Oameni care și-au petrecut o viață împreună și aparent nu mai au ce să-și spună, și-au spus tot. Oare o tăcere împărtășită nu e suficientă? Mi-am dat seama cît de îmbîcsiți sîntem de zgomote și, de fapt, cît de mult tînjim după liniște.
Seamănă oarecum cu Centrul Vechi din București, însă acesta pare meschin pe lîngă locul în care am nimerit – străzi pietonale, cafenele și terase care împînzesc totul, haotic, unele peste altele, felinare care luminează discret colțuri de clădire și orgă de lumini ca la discotecă, și muzică, foarte multă muzică
De ce nu avem și noi autostrăzi ca-n Croația? – m-am întrebat după ce am trecut granița cu Serbia, am ieșit de pe autostrada sîrbească, funcțională, dar destul de vălurită și pe alocuri peticită, apoi am intrat pe panglica de asfalt impecabil a autostrăzii croate.
Are în jur de 40 de ani şi umple cu frenezie un carneţel. Îmi dau seama că scrisul de mînă poate fi, în felul lui, şic. În rest, scriitorul pare un figurant, apariţie de planul doi, într-un film cu nuanţe intelectualiste.
Sînt mii de locuri „incredibil“ de frumoase nu doar în România, ci și în Bulgaria, Croația, Grecia, Filipine, în America de Sud. Sînt peste tot. Tot ce contează, cred, este să existe oameni care să le vadă, dar și să le păstreze așa cum sînt.
Berea Sara se găsește în vreo două hipermarket-uri. Dacă o vedeți, n-o ocoliți. Într-o lume în care tot ce bem și mîncăm sînt în primul rînd „produse“ care au nevoie de reclamă, de branding și rebranding ca să ne fie vîrîte pe gît, promovarea unei beri curate mi se pare un must. De unde și pînă unde Sara? „De la numele unui cățel!“ – rîde Magdalena.
După ce Corbu și-a demonstrat calitățile de mecanic și mașina a luat-o, în sfîrșit, din loc, liniștea nopții a devenit și mai profundă. Nici noi n-am mai vorbit nimic, ne-am terminat berile în tăcere, în lumina aceea gălbuie a becurilor stradale, ca într-o bulă atemporală sau ca pe un fund de mare locuit.
Ni se spunea că „opera lor e nemuritoare”. Omul din spatele operei „se învăța” pe de rost mai ușor decît opera în sine: anul și locul nașterii, cîteva vorbe despre copilărie, ce cărți a scris, eventual ce curent literar a reprezentat, anul morții.
„Stau de douăzeci de ani în Timișoara, însă cum deschid gura, oamenii de aici îmi spun: tu nu ești bănățean!“ – îmi povestește un taximetrist jovial și cu chef de vorbă.
„Wow, ai telefon din ăla vechi!“ – îmi spune Maria, fata lui Alex, fostul meu coleg de gimnaziu. Mă simt rușinată. Da, am telefon „cu butoane“. I-l dau să-l vadă.
Așa am început să țin interminabile „cure de slăbire“, haotic și după capul meu, calculîndu-mi baremuri de 1000 de calorii pe zi, adică mere și iaurt, o dată pe săptămînă o bucățică de ciocolată. Și cum să fii fericit doar cu mere și iaurt?
Cum am ajuns pe la Predeal, bară la bară, poliție și televiziuni care filmau coloana de mașini, am parcurs distanța Predeal-Sinaia într-o oră și jumătate, cu geamurile deschise pentru că se defectase aerul condiționat, inhalînd fumul de mici amestecat cu gaze de eșapament, întrebîndu-mă oare de ce toți acești „sudici“ dau năvală în mod disciplinat doar pe Valea Prahovei, la orice sărbătoare cu iz popular, îndeplinind an de an aceleași „ritualuri“ stupide, cînd, în fond, există locuri ca Sovata?
Cele două pături chinezești rufoase și așernuturile pătate, de care nu te poți atinge. Geamul care nu se deschide. Crăpăturile din pereți. Unicul bec din tavan, de vreo zece waţi. Însă mă resemnez – n-o să mor două nopți, mai ales că nu-s în vacanță!
Cumva, i-am admirat mereu pe cei care s-au hotărît să plece, indiferent de vremuri, de situația politică sau de cît de săraci și lipsiți de perspective erau aici.
● Miorița și Adriean Videanu sînt omniprezenți pe Litoralul românesc. Vremurile în care cei doi făceau parte din celebrul „grup de la Monaco“, petrecîndu-și vacanțele estivale pe Coasta de Azur, sînt deja istorie, iar afaceristul și stilata lui soție se mulțumesc cu băile de soare de la Mamaia. (wowbiz.ro)
Ce mai reprezintă Miorița acum, dincolo de clișee de tipul „plai mioritic“ și de brand-uri (de restaurante, de băuturi spirtoase, de produse lactate sau nume de ansambluri folclorice)? La școală, Miorița, text clasic, se predă în clasele a VIII-a și a IX-a.
Am intrat pe la „intrarea elevilor“ din curtea mică, locul unde făceam careul pe timpuri și cîntam imnul. Curtea mică mi-o aminteam destul de mizerabilă, cu un castan care creștea strîmb chiar în mijloc și, deși rădăcinile lui ieșeau din asfalt, nu se îndura nimeni să-l taie.
Pensionarea nu înseamnă altceva în România decît legarea de casă (și de glie) și umplerea timpului cu mici treburi domestice, cu seriale, cu creșterea nepoților, în cazurile fericite.
De pe mormanele negre se scurg resturi de pîine și ciorbă, mucuri de țigară, pamperși și zdrențe ude. Strada Viitorului arată ca o vomă. Însă oamenii stau în casele lor cu porți încuiate, se delimitează de spațiul public care nu le aparține – să vină salubritatea și să facă curat după noi!
