Tăcere
În trenul personal de Brașov, alături de mine s-a așezat o familie tînără de surdo-muți, cu un bebeluș de cîteva luni. Comunicau la răstimpuri prin semne și, ca de fiecare dată cînd întîlnesc astfel de oameni, am avut senzația că folosesc un limbaj secret, numai al lor, ca în jocurile din copilărie. Bebelușul gîngurea și răspundea la zgomotele din jur, un semn că nu avea deficiențe de auz. Femeia era energică și plină de viață, i se citea pe chip bucuria maternității care o transfigura, părea mai frumoasă decît era în realitate. Bărbatul era mai rezervat, mai melancolic. Se simțea o legătură puternică între cei doi, îi unea și mai mult prezența copilului care părea să le desăvîrșească relația. I-am urmărit pentru o vreme – și-au pasat bebelușul de la unul la altul, s-au jucat cu el, l-au legănat, l-au dezmierdat, totul cu grijă și în tăcere. Din cînd în cînd, ea ridica privirile spre ceilalți călători din tren, ca să-și dea seama dacă nu-i „deranjează“ cu ceva. La un moment dat, copilul a început să plîngă. Și-a dat seama de stridența țipetelor lui, fără să le audă, l-a luat în brațe și a încercat să-l adoarmă. Un timp, a rămas cu copilul lipit de piept, în timp ce soțul ei scotocea prin punga cu mîncare. Și a hrănit-o, întinzînd spre gura ei covrigei și biscuiți, ca într-o prima fază a iubirii adolescentine în care astfel de gesturi reprezintă tandrețea supremă, însă el a făcut o ca să nu se trezească bebelușul. Apoi, și-a „butonat“ telefonul mobil și i a aratat ei niște poze cu copilul pe care le-au văzut probabil împreună de cel puțin o sută de ori. Le-au privit amîndoi cu bucurie și cu mirare, de parcă le-ar fi fost străine, nici lor nu le venea să creadă miracolul ce li se întîmplase. A fost momentul în care acea familie mai mult decît decentă de oameni tineri, frumoși și sănătoși m-a emoționat profund. Știu că îmi voi aminti de ei și peste zece ani, deși i-am văzut doar o singură dată, într-un tren personal care mergea la Brașov. I-am admirat pentru armonia lor perfectă și i-am lăsat fericiți, în bula lor ireală de tăcere. Și m am întrebat: oare chiar avem nevoie de cuvinte în relațiile cu cei dragi? Ne sînt ele indispensabile? Sau uneori ne fac mai mult rău? Mă gîndesc la toate certurile absurde la care am luat parte și în care am ținut morțiș să am ultimul cuvînt care să-mi dea satisfacție, la toate celelalte cuvinte aiurea, aruncate la nervi, cuvinte care dor, apoi aparent se spală, se duc, totuși rămîn undeva întipărite, năruie, distrug pas cu pas. La toate cuvintele inutile, un exces de cuvinte, te trezești vorbind atunci cînd poate că este mai bine să taci. Oare cum se ceartă acel cuplu de surdo-muți din tren, dacă se ceartă vreodată? Încerc să-mi imaginez o ceartă dată pe silence, un conflict blînd, inofensiv. Oare nu le este mai bine așa, în vreme ce noi, oamenii obișnuiți să urle, să răcnească din toți bojocii, să latre, să înjure și să-i agreseze verbal pe ceilalți, îi considerăm „defecți“?
Am mai descoperit și în alte cazuri bule de liniște precum cea din tren. Este vorba de cuplurile trecute de 60 de ani, în vacanță. Oameni care și-au petrecut o viață împreună și aparent nu mai au ce să-și spună, și-au spus tot. Stau împreună o masă, la o terasă sau un restaurant, mănîncă în tăcere, apoi lîncezesc cîte o oră în fața unui pahar cu vin. Par adînciți fiecare în propriile sale gînduri sau nu se gîndesc la nimic. Îți închipui că nu mai au nimic de împărțit, însă, dacă te uiți atent, le observi gesturile. Sînt aproape identice și au același ritm. Sorb din pahare aproape în același timp, întorc capul după aceiași oameni care trec prin fața lor, cheamă în același timp ospătarul. Te întrebi dacă privești doi oameni într-o bulă de tăcere sau doar unul singur. Iar tăcerea în sine nu reprezintă o lipsă de comunicare. Ce rost mai are să-și vorbească cînd se simt bine împreună și tăcînd? Desigur, acea tăcere nu este îmbibată de fericire și exuberantă ca în cazul celor doi tineri părinți surdo-muți, însă este consimțită de ambele părți, necesară și binefăcătoare. Și te gîndești la momentele acelea cînd te întîlnești cu un prieten vechi, vă așezați la o masă peste care, la un moment dat, se așterne o tăcere ce ți se pare stînjenitoare. Și atunci te grăbești să umpli golul dintre voi doi cu ceva, orice. Te străduiești să găsești un subiect de conversație banal, vorbești fără șir, doar ca să-ți confirmi că aveți ceva în comun, că timpul acela petrecut împreună nu e un timp irosit. Doar ca să te salvezi din hăul acela de liniște în care ați alunecat amîndoi. După ce vă despărțiți, ajungi la concluzia că nu mai are rost să-l mai cauți, nu mai aveți ce vorbi. Oare o tăcere împărtășită nu e suficientă?
Odată, am asistat întîmplător la o petrecere mută, două mese lungi erau rezervate pentru vreo douăzeci de oameni în mare parte tineri, la un restaurant. Mi-am dat seama că nu și vorbesc cînd m-am întrebat de ce e atît de multă liniște în jur, din moment ce localul era plin. La început mi s-a părut amuzant, mă uitam la ei ca la o secvență de film mut. E un paradox aici – în mintea noastră, o petrecere e asociată în primul rînd cu zgomotele ei monstruoase care ne asurzesc. Mai mult decît atît, veselia e asociată cu zarva. O țesătură de rîsete, exclamații, vociferări, voci joase, baritonale, împletindu-se cu vocile subțiri, stridente, frînturi de cuvinte amestecîndu-se alandala, toată acestea alcătuiesc, de fapt, petrecerea. Mă uitam la oamenii aceia care petreceau fără să scoată nici un sunet și mă întrebam: oare se distrează? După ce i-am urmărit vreo jumătate de oră, mi-am dat seama că se simt foarte bine unii cu alții și că se distrează pe cinste. Era o aniversare, așa că își făceau cadouri, își zîmbeau, se îmbrățișau și păreau mult mai apropiați între ei decît noi, cei care ne vorbim. Comunicau prin semne și, cînd simțeau nevoia „să ridice vocea“ pentru a se face „ascultați“, se ridicau de la masă ca să fie văzuți de toată lumea. Cred că își „spuneau“ bancuri pentru că se prăpădeau de rîs. Complicat era doar atunci cînd erau nevoiți să cheme ospătarul pentru încă o carafă de vin. Nu puteau să strige după el, așa că încercau să-l aducă la masă prin acele gesturi discrete pe care am putea să le folosim cu toții. Însă ospătarii noștri sînt obișnuiți să se urle la ei, așa că întîrziau să apară. Am petrecut o duminică după-amiază relaxantă în compania acelor oameni surdo-muți și alături de petrecerea lor. Mi-am dat seama cît de îmbîcsiți sîntem de zgomote și, de fapt, cît de mult tînjim după liniște. Mai sînt cîte unii care postează pe Facebook cîte o fotografie din „colțul de rai“ în care au ajuns prin vacanțe – o pădure, dealuri în depărtare, pustietate, mult verde. Iar alții comentează invidioși: „Bucură-te de liniște!“ Nu trebuie să plecăm nicăieri ca „să ne bucurăm“ de liniște. Liniștea nu aparține unui loc sau unei conjuncturi. Liniștea e, de fapt, peste tot, însă ajungem să n-o mai recunoaștem.
