De ce să (nu) faci un copil?
Toată tinerețea mea, am fost terorizată la răstimpuri de următoarele întrebări: „Cînd faci un copil?“ și „De ce nu faci un copil?“ Veneau din partea părinților, a rudelor, a cunoscuților și necunoscuților care încercau să mă convingă că, mai ales pentru o femeie, așa e bine: să faci copii. Maternitatea nu se compară cu nimic altceva – mi s-a spus de nenumărate ori. Sau „Nu trebuie să-ți faci griji, copiii cresc de la sine“. Oare? Pe vremea cînd eram încă foarte tînără, nu prea știam ce să cred. În principiu, le dădeam tuturor dreptate, nu-i absolut nimic rău în a face un copil, e firesc să ți-l dorești (dar și să nu ți-l dorești), multă vreme nici nu mi-am bătut prea tare capul cu asta, pînă cînd am simțit într-adevăr acea presiune socială care te apasă, mai întîi într-un mod discret și inofensiv, apoi cu din ce în ce mai multă agresivitate. M-am simțit de-a lungul timpului parțial judecată, criticată și condamnată drept o persoană „neproductivă“ și inutilă pentru societate, în special de către alte femei. Ce carieră, ce succes personal? Toate astea nu contează (sau mai degrabă sînt o formă de egoism monstruos) și nici nu vor conta niciodată, fără un copil. Copilul rotunjește burta și împlinește totul. Din nou, nu m-am opus unei întregi armate de femei: mame, bunici, mătuși, cumnate, toate făcătoare de copii, care consideră experiența maternității drept unică și irepetabilă. Poate că au dreptate. În prezența lor, m-am simțit mereu o moluscă gelatinoasă și leneșă, solitară în întuneric pe fundul mării, în vreo groapă abisală, care își întinde tentaculele și se hrănește în legea ei cu microorganismele de prin preajmă, supraviețuiește și, totuși, nu contribuie cu nimic la ecosistemul din care face parte. O moluscă indolentă.
„Ești tînără, ești sănătoasă, ce-ți lips-ește?“ „Nu ai cu cine? Lasă, dragă, că la orice colț găsești un bărbat care să-ți facă un copil.“ „Ai cu cine și nu vrea el să fie tată? Mergi acasă și păcălește-l! Decizia de avea un copil aparține, de fapt, femeii“ etc. Am destule prietene care încă își revin în urma unor divorțuri, care își tîrăsc copiii de la o casă la alta, casa ei și casa lui, și care în cele din urmă își asumă statutul de mame singure, pentru că au făcut greșeala de a-și „păcăli“, la un moment dat, relația și destinul. „Orice relație merge mai bine cu copii.“ Oare așa este?
Timpul a trecut, am crezut că, odată cu înaintarea în vîrstă, voi scăpa și de acest atac nedorit, din afară, asupra propriei mele intimități, pentru că asta este, de fapt. Însă acum, în preajma a 40 de ani și la „ultima strigare“, am parte din nou de el din ce în ce mai des. Dacă postez o fotografie pe Facebook de la lansările mele de carte pentru copii, sînt întrebată, uneori indiscret, cînd voi avea propriul meu copil și de ce nu mă bucur alături de el sau de ea. Mi-am petrecut o jumătate de noapte, la bere, cu doi foști colegi de școală, ambii divorțați, oarecum faliți și melancolici, ambii cu cîte un copil din relații eșuate, care s-au plîns tot timpul de cît de prost se simt față de acei copii (și nenorocitele de mame nu-i lasă să-i vadă suficient!), cît de mult și-ar dori să fie alături de ei, apoi m-au privit drept în ochi, cu o așa-zisă luciditate, și m-au întrebat: „Dar tu de ce nu faci un copil?“ „Nimic nu se compară cu copilul…“, au adăugat ei, oftînd, la a șasea bere.
Prietena mea cea mai bună din copilărie e doctor ginecolog; m-a dus la un moment dat în sala de nașteri, am văzut bebeluși de cîteva ore. Sînt niște ființe atît de fragile și de delicate, extraterestre aproape, care dorm și se mișcă, fiecare în coconul lui de somn. E imposibil să nu te emoționeze, miracolul vieții e fantastic, doar dacă n-ai o inimă de piatră.
Totuși, de ce să (nu) faci un copil? Am găsit de cuviință să fac o scurtă listă în ceea ce mă privește, poate că întrebările de pe Facebook și de aiurea vor înceta și poate vor găsi niște răspunsuri aici și alți cititori.
● Locuiesc într-un mic apartament cumpărat de părinții mei. Părinții mei au fost ingineri pe vremea „ailaltă“, n-au făcut avere, dar și-au dorit un copil și au investit tot ce au avut în el. Așadar, mă consider un copil norocos pentru astfel de părinți, mulți cei din generația mea nu i-au avut și trebuie să plătească chirie sau credite pe 30 de ani pentru casa în care își vor crește propriii lor copii. Credite care sînt de multe ori nesigure, pentru că job-urile în România sînt nesigure. Eu, în afară de niște povești scrise de mine și de niște cărți pe care le-am adunat într-un corp de bibliotecă, n-aș avea ce investi în copilul meu. În afară de dragoste, pentru că „copiii cresc de la sine, nu-i așa?“. Am un telefon pe care trebuie să-l plătesc în rate pînă în 2019… aș putea să plătesc un alt telefon sau o tabletă pentru copilul meu din clasa întîi sau a doua, pentru a fi în rînd cu colegii lui? Nu cred că educația unui copil constă într-un telefon pe care îl are sau nu-l are, însă nu vreau să cresc un copil frustrat. Este doar un exemplu… Așadar, părinții mei, ingineri în comunism, mi-au dat un apartament, iar eu, oricîte pagini aș scrie, n-aș putea să-i dau copilului meu nici măcar un telefon.
● Și poate că acel copil al meu e talentat și și-ar dori să se facă la rîndul lui scriitor, sau regizor, sau să aibă o altă meserie vocațională, situație cu care m-am confruntat și eu. Așadar, eu ar trebui să fac parte dintr-o breaslă oarecare ca să-l ajut să se afirme. Însă eu nu fac parte din nici o breaslă, pentru că, mult după 30 de ani, toate ușile au fost închise, tocmai fiindcă n am avut părinți sau rude care să facă parte din breslele respective. Și nici afaceri de familie. E un cerc vicios aici. Și n-aș vrea să am un copil care se chinuie așa cum m au chinuit eu să pătrund într-o lume care nu-mi aparține, doar pentru că am un talent oarecare. Desigur, aș putea să-l forțez să aleagă meserii mai practice și care să nu-l reprezinte – în economie și IT. Totuși, cu ce bani aș putea să-l trimit la studii în străinătate, unde „să se ajungă“ și să-mi asigure și mie acele bătrîneți liniștite după care tînjim cu toții? Dar oare pentru asta facem copii? Ca să compenseze cumva neputințele noastre?
● Trăiesc într-o țară insalubră, în care „valorile sînt răsturnate“, așa cum spunea, la lansarea lui de carte de la Gaudeamus, Dan Voiculescu. Așadar, în sistemul lor de valori, nu cred că mi-aș dori să fac un copil. Ca să ce? Ca să iasă la 16 ani în Piața Victoriei, „la revoluție“? Așa cum m au scos și părinții mei în urmă cu 30 de ani în Piața Universității, „ca să văd cum se face istoria“? La ce mi-a ajutat? Că am acum o coloană verticală? Pentru copilul meu care nu există, acest argument este insuficient. Oare cîte generații trebuie să se mai schimbe pentru a avea siguranța că posibilii noștri copii vor trăi într-o țară normală?
● Pentru că gîndește la fel ca mine, partenerul meu de viață nu vrea să avem un copil. Îl înțeleg și nu vreau să-l „păcălesc“ pentru că m-aș păcăli pe mine însămi.
● Dincolo de toate aceste aspecte care nu țin de mine, dar la care mă tot gîndesc îndelung, mă simt prea imatură pentru a avea un copil. Și așa mă voi simți mereu. Degeaba îmi spun mamele, bunicile, mătușile că „lucrurile or să vină de la sine“, că voi deveni brusc responsabilă după nașterea copilului și că voi ști instinctiv să prepar piureul de morcov și de mere. Îmi dau seama că nu voi fi niciodată așa și că nici nu-mi doresc. Mă uit în jurul meu și ajung la concluzia că nu chiar toată lumea trebuie să aibă copii. Văd copii traumatizați de relațiile lor cu tați abuzivi sau cu mame prea protectoare și-mi dau seama că astfel de oameni ar trebui să se gîndească mai bine înainte de a avea copii. Să-și dea seama dacă într-adevăr li se potrivește acest rol sau pur și simplu cedează unor presiuni interne sau sociale. Dacă într-adevăr își pot susține copiii în ceea ce vor ei să facă sau dacă nu se fac cu toții de rîs. Dacă o creștere a natalității nu duce, de fapt, la o creștere a mortalității interioare. Sînt mulți oameni pe care îi cunosc și care chiar nu au probleme morale ca mine, dar cred despre ei pur și simplu că ar fi mai fericiți fără copii. Pentru ei, perioada de „cuib“ e o perioadă latentă. Vor învia și vor încerca să-și recupereze viața abia atunci cînd copiii vor crește și vor zbura din cuib.
Zilele trecute am avut o discuție oarecum absurdă cu taică-miu, care venea în București ca să plătească impozitul la cimitir pentru locurile „noastre“. Al bunicii, al lor, al meu. Și l-am întrebat ce o să se întîmple cînd vom muri cu toții, inclusiv eu (fără urmași), și nu o să mai fie nimeni, zeci de ani, care să plătească impozitul. Or să ne scoată de acolo? Unde or să ne arunce? Mi-am imaginat oase peste oase în Cimitirul Bellu, oameni peste oameni, generații peste generații, care la un moment dat ajung la un finiș, nu mai procreează nimeni, dispar. Și nu știu de ce m-am simțit eliberată. Toată această idee de familie, de trib, de clan nu mai există, nu mai trebuie să populăm nimic și nici să propășim. Desigur, dacă omul primitiv ar fi gîndit așa, Pămîntul ar fi fost acum o planetă pustie și tăcută. N-ar ai fi existat nici o comunitate, nici o societate, iar diferiți oameni nu mi-ar mai fi pus întrebarea: „De ce nu faci un copil?“
