Vecinii mei, cîinii
„Spuneți-mi, vă rog, despre ce cîini este vorba? Ce rasă?“, mă întreabă amabil, la telefon, doamna de la Poliție. „Păi, nu sînt de rasă… sau rasă comună… maidanezi de talie mare“, răspund eu. Iar în cazul de față nici nu contează rasa, contează faptul că sar pe poartă mai s-o rupă și latră la orice mișcare de pe stradă. Dimineața, cînd trec copiii spre școală și oamenii merg la serviciu, cînd vine poștașul, cînd vine gunoiul, cînd mai repară cîte ceva unii pe stradă, atunci e prăpăd, cînd își face rondul de seară nebunul cartierului, cînd se joacă băieții cu mingea, latră aiurea, cînd nu se întîmplă nimic, de fapt, dar simt vreo pisică, mai zboară cîte o vrabie. „Dar ce muzică aveți aici! Cum de rezistați?“, a constatat Aurel, acum vreo patru ani, atunci cînd a venit cu dezinsecția, în curte. Și „muzica“ a continuat de atunci, la maximum, aceleași „acorduri“, repetate la nesfîrșit. O prietenă mi-a spus: „La un moment dat n-o să-i mai auzi“. S-a întîmplat exact invers, tresar pe stradă la orice lătrat, am căpătat o sensibilitate în plus. Și o angoasă. „De ce nu vorbiți cu stăpînii să facă un alt gard prin care cîinii să nu mai vadă ce se întîmplă pe stradă? Dacă nu mai au contact vizual cu strada, n-or să mai latre atît…“, m-a sfătuit o domnișoară de la o asociație de protecție a animalelor. Am scris e-mail-uri la toate asociațiile din București în care am cerut un sfat, dar nu am primit decît un singur răspuns. Celelalte ONG-uri ori nu există, ori și-au făcut deja plinul cu „problema“ (rezolvată) a cîinilor vagabonzi și altceva nici că-i mai interesează. Nu-i interesează că mulți dintre acei maidanezi au fost luați de pe stradă de iubitori de animale și apoi abandonați prin curți. Curți din care nu mai ies toată viața, așa cum se întîmplă și în cazul de față. Acolo mănîncă, acolo își fac nevoile și acolo latră. Nu i pot numi animale de companie. A avea un cîine ca animal de companie implică, totuși, și niște responsabilități – cîinele să fie plimbat, să facă mișcare, să fie vaccinat, să aibă carnet de sănătate etc. Dar mai ales să aibă parte de afecțiune.
Nu le-am făcut propunerea cu gardul vecinilor mei, nu avea nici un rost, pentru că vremea propunerilor, a discuțiilor amiabile și a găsirii de soluții decente trecuse de mult. În primul an cînd am încercat să le explic cît de mult ne deranjează, vecina mi-a sugerat că aș avea eu niscaiva probleme legate de anxietate și mai că nu m-a invitat să facem împreună terapie. Nu știu exact cu se ocupă, însă oricum e ceva legat de vindecarea sufletului prin iubire, meditație și rugăciune. Doamne-ajută! Apoi mi-a sugerat să le facem un program „de lătrat“ cîinilor, în funcție de programul meu. I am răspuns: „Doamnă, cum să le facem program? Eu sînt acasă mai tot timpul și scriu… vă dați seama că nu mi-e ușor să scriu în aceste condiții!“ A promis că le va cumpăra lese și că soțul îi va plimba de două ori pe zi, ca să-și mai consume energia. Nu s-a întîmplat niciodată așa ceva, cîinii nu au ieșit niciodată din curtea lor de patru metri pătrați. Le-am sugerat soluția cu aparatul cu ultrasunete antilătrat. Așa cum scrie și pe site-ul care îl comercializează, este un aparat „de dresaj“. Replica ei mi s-a părut ironică – nu poate să apeleze la un astfel de aparat care „ar afecta creierele cățeilor și creierele noastre“. De altfel, toate discuțiile pe care le-am avut de-a lungul timpului pe tema cîinilor au fost halucinante. Și apropo de gard: la un moment dat, stăpînii au decupat în gard o gaură perfect rotundă prin care cîinii să-și bage capul și să vadă mai bine la ce latră. Adică exact invers față de ceea ce mă sfătuise specialista de la asociație. Mi-am dat seama atunci că, de bună seama, confortul cîinilor e mai important decît cel al oamenilor.
„Dar de ce n-o puneți în legătură cu noi? Dacă tot nu are timp să se ocupe de cîini, noi îi putem promova pe site și le putem găsi un cămin adevărat și niște stăpîni iubitori…“, m-a mai întrebat domnișoara de la asociație. M-a pufnit rîsul, situația era absurdă. Stăpîna susține că-i iubește la nebunie.
„Știți deja că nu putem face nimic împotriva lătratului, pentru că nu avem lege!“, îmi spune polițistul care a venit să constate cazul. Am ieșit în stradă ca să stăm de vorbă, în timp ce cîinii sînt călare pe poartă și latră furios, la doi metri de noi. Nu ne putem auzi din cauza lor. Mă privește cu milă. Dacă stăpînii ar fi ascultat la maximum manele, poliția ar fi putut să intervină. Da, știu că nu există lege, poluarea fonică nu este foarte bine reglementată în România. Și nici legea de protecție a animalelor nu mă ajută prea mult. Dacă cîinii au un loc în care să stea și sînt hrăniți, totul este perfect „legal“. Există, în schimb, legi în Marea Britanie și în mai toate țările europene. La Londra, de pildă, o astfel de situație este intolerabilă, chiar și în suburbii, unde oamenii au curți mari, iar distanța dintre locul unde sînt ținuți cîinii și ferestrele vecinilor e mult mai mare de trei metri. Am citit pe Internet. Deși nu există lege, am perseverat și am făcut cinci sau șase sesizări la Poliție. „Putem să încercăm să facem ceva în privința igienei“, zice polițistul în timp ce fotografiază rahații din curte. Oftez, deja nu mai acord importanță acestui mic „amănunt“. Mi-am luat o casă cu curte și de patru ani nu-mi pot folosi curtea. Cum să te simți bine și să-ți bei cafeaua de dimineață sau un pahar de vin seara, în curtea ta mică din centrul Bucureștiului, cînd din cinci în cinci minute se pornește un cor de lătrături și mai vine și o adiere de vînt cu miros de pipi? „Dar stăpînii nu sînt acasă? Nu i am găsit niciodată!“, mai zic polițiștii. Drept să spun, nici nu știu dacă locuiesc de fapt acolo, vin și pleacă. Din punctul meu de vedere, vecinii mei de alături sînt cîinii. Iar ei n-au nici o vină.
Așa cum spuneam, am studiat problema pe Internet și am descoperit, pe forumuri, și alte cazuri. Multe și disperate. Oameni care fac credite ca să-și cumpere case cu curte la marginea Bucureștiului și nu pot dormi din cauza cîinilor vecinilor. Oameni care lucrează noaptea și nu reușesc să se odihnească ziua, atunci cînd lătratul e în toi. Oameni cu copii mici care plîng tot timpul din cauza zgmotului. Nu au alte soluții decît să-și vîndă casele. Însă ceea ce m-a revoltat cu adevărat au fost comentariile. De pildă: „Cîinii de aia sînt cîini, ca să latre!“ sau „Eu am stat la curte și am avut un cîine-lup la care am ținut foarte mult. Dacă mi-ar fi zis un vecin că de ce latră, cred că i-aș fi spart fața!“ În România, modul în care e înțeleasă vecinătatea și lipsa totală de respect față de cel de lîngă tine reprezintă probleme reale, dar știți cum e − cîinii latră, caravana trece.
