Unde (mai) fugim la mare?

La restaurantul de la deja celebra fermă de scoici a vecinilor noștri bulgari, de la Dalboka, aștepți vreo jumătate de oră doar ca să ți se ia comanda. La început nu te deranjează – locul e unul special, rupt de realitatea zgomotoasă a litoralului pe care o cunoști atît de bine. Marea ți se așterne liniștită în față pînă departe, pescărușii se agită pentru coltuce de pîine aruncate de copii, un vînt răcoros bate în rafale, fețele de masă albe flutură în vînt. Însă atunci cînd ți se lungesc urechile de foame, te saturi de contemplație și începi să le „vînezi“ pe fetele care trec pe lîngă masa ta fără să-ți acorde nici o atenție, într-un stil pur românesc. Cînd strigi după ele, îți răspund fără să-ți zîmbească: „Moment, colega!“ Dar „colega“ întîrzie să apară, asculți comentariile de pe la mesele din jur: „Aici trebuie să vii mîncat de acasă!“, „Mori de foame și de sete pînă să te bage în seama cineva!“ O familie se ridică și pleacă. În parcarea restaurantului, 90% din mașini au numere de București, Cluj, Iași, Constanța etc. De parcă întreaga Românie s-ar fi mutat la Dalboka. Ospătărițele vorbesc bine limba română, în meniul tradus descoperi amuzat cuvinte de tipul „murătur“ (în cel englezesc banalele icre sînt traduse „caviar“… păi, unde mai mănînci tu caviar la 3 leva?!). Ajungi la o concluzie: Dalboka e pămînt românesc, ce mai! Încă trei sferturi de oră pînă cînd vin băuturile și, în sfîrșit, poți admira peisajul cu o bere în față, chiar dacă e una la halbă și nu una la sticlă, cum ai cerut inițial. Nu mai contează. Sîntem o masă mixtă româno-germană. Un cuplu german în jur de 60 de ani a venit pentru prima dată în România, cu un camper. Au vizitat Sibiul și Brașovul, apoi s-au îndreptat spre mare. Impresiile lor despre țara noastră sînt amestecate. La campingul de la Mamaia n-au reușit deloc să doarmă din cauza muzicii care le-a bubuit în urechi toată noaptea, apoi, spre dimineață, o familie de țigani s-a certat ca la ușa cortului. În schimb, le-a plăcut mai mult la Vama Veche – pentru el, care în timpul liber bate la tobe într-o trupă, chiar a fost o mică revelație, s-a bucurat că a putut asculta muzică live. Cu o seară în urmă, asistase la un mic concert „de bordură“, în față la Bibi – un baterist cu origini africane incerte și un tip cu o chitară. Cu toții am recunoscut că nu suna rău deloc. Noi îi povestim despre Vama altor vremuri și despre cît de mult s-au schimbat lucrurile. Însă pentru un străin care nu știe nimic despre Vama Veche e bine și acum.

Ne întrerupem conversația – au venit scoicile, ciorbele probabil că ne vor fi servite la sfîrșit, pe post de desert. Cu toții ne concentrăm la „ligheanele“ din fața noastră și începem să mîncăm în același ritm, ca la spart semințe, grămezile de cochilii goale cresc. Sînt, ca de obicei, foarte bune, a meritat așteptarea. Îmi dau seama că cele trei-patru fete bulgăroaice care se mișcă în reluare, nevoite să care dintr-o parte în altă tăvi care cîntăresc peste trei kilograme, sînt, de fapt, foarte obosite. De asta nu le mai arde să-ți zîmbească. E valabil pentru toți lucrătorii sezonieri de pe litoral, în general prost plătiți și exploatați de către patroni, mai ales de cei români. În Vamă, puțin după miezul nopții, într-un supermarket, un băiat picotea la casa de marcat, își făcea treaba ca un somnambul. Pe teresa unui restaurant care tocmai se închisese, două tanti de la bucătărie beau o cafea și fumau o țigară privind cu nepăsare toată vînzoleala din jur. Probabil că era singurul lor moment de răgaz din ziua respectivă.

Litoralul, atît cel românesc, cît și cel bulgăresc, înseamnă în primul rînd consum. În Vamă, o bere apoasă la pahar costă 7 lei vinerea, 8 lei sîmbăta, însă nimeni nu se mai uită la bani, „cojițele“, adică cei care trăiau la mare cîte o lună din chetă și din mila celorlalți, sînt din ce în ce mai puține. Cînd vezi, în zorii zilei, munții de gunoaie și realizezi cît s-a „consumat“, de fapt, într-o singură noapte, îți vine să-ți iei tălpășița pe o insulă pustie. Și apropo de pustietăți, ele nu prea mai există niciunde, orice kilometru liber și sălbatic de plajă este cucerit treptat de „civilizație“, acaparat de șezlonguri și umbreluțe. Un amic de la masă ne povestește de plaja de la Shabla, din Bulgaria, care pînă în urmă cu cîțiva ani a fost plaja lui „secretă“. Însă nici un secret nu se poate păstra la nesfîrșit. Apare peste noapte un camping, apoi un beach bar și se duce totul naibii. Și ăsta e doar începutul. Cei care se sufocă în Vama Veche și 2 Mai fug peste graniță, la Krapeț. E un exod la modă. Ai senzația că litoralul de nord bulgăresc a devenit un soi de extensie a României, ne-am „recuperat“ la un mod simbolic un teritoriu pe care îl pierduserăm. Bulgarii au nevoie de noi și de banii noștri, noi avem nevoie de plajele lor pentru că ale noastre sînt supraaglomerate, suprasaturate de consumul în exces. În vamă, la coadă la vignete, s-au întîlnit întîmplător doi amici bucureșteni. „Tu? Unde?“ „Păi, anul ăsta la Nisipuri…“ „Noi, la Sunny Beach, deci aproape, poate ne vedem într-o seară la o bere!“ Era ca și cum ar fi discutat despre două cartiere învecinate, despre Pantelimon și Berceni.

Dar să ne vedem de scoicile noastre. La Dalboka, deocamdată e liniște și e bine. Îmi amintesc de seara de sîmbătă din Vama Veche, de șuvoiul de mașini care soseau, nu se mai termina, îți crea o stare de panică – oare cum de poate locul ăsta să-i înghită pe toți? De parcă undeva tocmai avusese loc un cataclism apocaliptic și oamenii fugeau din calea lui pentru a se refugia într-o ultimă beție frenetică. Niciodată nu am iubit Vama Veche, însă au fost timpuri în care am crezut că este a good place to be. La fiecare 50 de metri mă întîlneam cu cineva cunoscut și ne îmbrățișam cu o bucurie pe care doar o altfel de mare ți-o poate da. Acum nu mai cunosc pe nimeni. În timpul zilei, am senzația că am nimerit într-o multinațională, într-un open space, cu norme obligatorii de distracție și cu un deadline – ziua plecării. Ce mai caut aici? O prietenă dragă are o casă, construită în anii ’90, atunci cînd în Vamă nu era nimic, doar un drum prăfos spre plajă și cîțiva măgari. Casa a rămas o oază de liniște și de bună dispoziție, dar este cumva în afara locului, din altă parte sau dintr-un alt timp.

Ne mai ia încă o jumătate de oră să descifrăm nota de plată și să ne socotim fiecare cît trebuie să plătească. Însă, cu burțile pline, e o îndeletnicire plăcută. Ne pregătim să se întoarcem în România, cei doi nemți vor mai rămîne cîteva zile în Bulgaria. De ceva vreme, granița nu mai reprezintă nimic, trecerea ei a devenit o formalitate, așa cum ar trebui, de fapt, să fie. La plecare, îi spunem „La revedere!“ fetei care ne-a servit. Ne privește încruntată și nu ne răspunde, cred că nici nu ne-a auzit. Doar privește în lungul drumul la noile grupuri de turiști care se apropie. Îmi imaginez ce gîndește în bulgară sau poate chiar în română: „Alții care au venit să se înfunde cu scoici!“

Foto: wikimedia commons