Incapacitatea diferitelor instituții de a te plăti la timp. Așadar, banii pe care îi cîștigai erau nesiguri, puteai să-i primești de Crăciun sau în 2020. Nu s-a schimbat nimic, exact la fel se întîmplă și acum, mai ales cînd ai de-a face cu instituții de stat
Cum să-ți faci piața fără să te păcălească nimeni la cîntar? și un kit de participare, un fel de cadouaș (nici aici nu era foarte clar ce conținea sacoșa-surpriză). De obicei, 100 de lei este bugetul meu pentru piață și e un buget rezonabil pentru Obor – vin acasă cu un rucsac plin –, însă sînt destui oameni care își fac piața aici cu 20 50 de lei și tot se aleg cu ceva, tot pot găti o mîncare care să le ajungă o săptămînă. Cum o fi să plătești 100 de lei doar ca să te plimbi prin piață?
„Nu-mi găsesc slipul… nu mi-ai văzut cumva slipul?“ Probabil că zace undeva, prin vreun fund de dulap, încă de vara trecută. Cine să aibă nevoie de un slip în toiul iernii? Că doar nu merge nimeni la înot sau la băi termale…
Sărăcie în toată puterea cuvîntului, adică nu lipsă temporară de bani sau frustări de tipul „nu-mi permit să merg anul ăsta la mare, trebuie să mai strîng cureaua, nu-mi permit nimic“.
Nu mergeam cu plăcere la cursuri, orele de matematică și de fizică mi se păreau lungi, epuizante și inutile, fiindcă aveam senzația că nu învățam nimic. Sau cel puțin nimic folositor pentru viitorul meu, în care visam că voi scrie cărți și articole pentru ziare.
La o terasă de la Sinaia, o mamă în jur de 80 de ani şi o fiică de 60 stau la o cafea. Nu-şi vorbesc, doar îşi savurează cafeaua şi un moment de linişte, de familiaritate. Vor exista tot timpul lucruri care vor rămîne nespuse.
Dragă Anton, ai împlinit de curînd 70 de ani, e o vîrstă frumoasă, deși știu că te înspăimîntă. M-am tot gîndit să-ți fac un cadou care să te bucure, dar n-am reușit, n-am găsit vreunul care să te reprezinte.
Aș întreba-o pe doamna Firea: ce legătură sinceră, profundă are, de fapt, cu Bucureștiul? De ce și-ar dori ea să facă din orașul ăsta maltratat de un regim comunist, de un cutremur devastator, de nepăsare și de „țăranii“ care caută aici doar un sat mai mare în care să-și arate mușchii a good place to live?
„Personalizarea“ apartamentelor noastre identice s-a văzut cel mai bine prin anii ’80, cînd oraşele au fost luate cu asalt de oameni de la ţară care lucrau de-acum în fabrici şi uzine. Cei mai mulţi dintre ei au rămas pentru toată viaţa la bloc, fără să renunţe însă la obiceiurile moştenite din bătrîni,
Oare cum vom reuși noi, o mînă de oameni, în această viață, să le explicăm copiilor cum să nu se exprime într-un limbaj de lemn, din moment ce însuși ministrul Educației le dă acest exemplu? Oare cum putem noi să le vorbim copiilor despre demnitate și democrație, din moment ce alți copii, asemeni lor, le arată noilor guvernanți „talentele“, iar orice directivă venită la școală poate să-i aducă în situația de a face tumbe și a spune poezii în fața doamnelor Dan și Dăncilă? Ce viitor mai au acești
A aruncat o scurtă privire icoanei mele, apoi a întors coala și a scris cu un pix roșu și cu litere mari doar atît – KITSCH. Nu mi-a pus nici o notă, mi-a zis doar să refac desenul.
„În spate, la madam Dinu“, am trăit experienţa primelor cozi, un timp mort despre care nu-mi amintesc nimic, decît începutul şi sfîrşitul, momentul în care te aşezai la coadă şi încercai să aproximezi după mulţimea din faţa ta cît va dura, şi acela cînd ajungeai în faţă
Părinții mei ar fi plecat în America atunci cînd eu aș fi avut șapte ani, limba s-ar fi lipit de mine ca un timbru de scrisoare, aș fi scris în această minunată limbă universală căreia nu-i mai trebuie traducere, mi-ar fi adus recunoaștere și bani chiar dacă aș fi fost doar o scriitoare mediocră, de serie C sau D, aș fi putut trăi bine-mersi din cărți pentru copii.
Sîntem amîndoi la fel de inteligenți, ba chiar mai mult, nevasta-mea e mult mai deșteaptă decît mine, că vezi Doamne, ea le știe pe toate mai bine. De aceea își rezervă mereu o parte din prețiosul ei timp liber pentru a-mi atrage atenția asupra unor lucruri esențiale în viață.
De fiecare casetă mă leagă cîte o mică poveste. Îmi dau seama că relația dintre oameni și muzica pe care o ascultau era, din această perspectivă, una mai emoțională decît acum.
Sînt de ocolit cîrciumile turistice unde, inevitabil, totul este mai scump și ți se atrage atenția la final că bacșișul nu este inclusiv, obligîndu-te astfel să lași ceva în plus (un ospătar simpatic, de altfel, ne tot făcea cu ochiul și încerca să ne bage pe gît shot-uri de Becherovka, băutura lor „tradițională“).
„De unde naiba sînt atîtea femei? Trăim într-o epocă a matriarhatului!“, exclama el, apoi o întreba pe mama dacă n-ar fi cazul să-și ia o zi liberă, iar mama îi spunea că „nu se face“.
Urcă femei smochinite sau incredibil de grase, de-abia le încap fustele, tineri burtoși în treninguri, toți șmecherii șmecherilor și toți săraci. Femeile nu încetează cu întrebările, bărbații răspund monosilabic, cu chipurile lor încruntate. Nu există bucurie în tramvaiul 16, doar marasm și probleme.
Pînă să mă hotărăsc să spun: „I love București“, aș purta oricînd tricouri cu „I love strada Mîntuleasa“ sau „I love Piața Spaniei“ și aș continua să visez la orașe ca Berlin.
Ce clădiri sînt acolo, în ce stare se află, ce s-a construit în plus, ce s-a demolat și, în fond, cît de vulnerabile sînt aceste zone. Se vorbește prea puțin în spațiul public despre zonele protejate, mulți nici nu știu de existența lor, deși le străbat în fiecare zi.
Înainte de a promova ciclismul în oraș, e nevoie să construiești o infrastructură, altfel susții aproape un sport extrem. Eu am folosit cinci ani bicicleta ca principalul meu mijloc de transport pînă cînd, în 2015, am avut un accident. Am rămas trei luni în pat, a urmat o recuperare de cel puțin un an.
Nu-i poți spune unuia de 20 cum o să se simtă la 40, n-o să te creadă. Și, oricum, el din start te consideră un om bătrîn, fără să se gîndească la modul serios că inevitabil va ajunge acolo.
La coadă erau vreo 30 de oameni salivînd, în așteptare, însă totul a mers surprinzător de repede – comandai la casă, te așezai în fața tejghelei cu bonul în mînă și erai preluat rapid de către un shaormar. Vreo zece băieți foarte tineri, îmbrăcați în alb, făceau față cererii cu brio
Mi-e frică să îmbătrînesc în România. La noi nu prea sînt cămine de bătrîni decente și civilizate, ca la voi, cam toate miros a urină și duc lipsă de personal (îți dai seama că noi nu putem aduce angajați din Europa de Est, pentru că sîntem deja în Europa de Est).
„Vă mai pun un șpriț?“ Mă uit un pic speriată la chelnerița care chiar e în afara tuturor vîrstelor. În uniforma ei alb cu negru, e doar un icon al anilor ’80.
Păi cum să nu primiți? Stăpînii casei de obicei primesc…” I-am sunat pe ai mei la mare – într-adevăr, îi primeau din cînd în cînd, însă nu pe așa, pe nepusă masă, eventual cu un telefon înainte. Cei doi au plecat dezamăgiți, îndepliniseră o parte din ritual și n-au primit de la noi nici un ban.
Cum l-a păcălit pe ăla micu’ să mănînce broccoli, iar acum e fan (mă îndoiesc că părintele respectiv știa ce e aia broccoli în anii ’80-’90!), cum i s-a făcut copilului rău de la un hot-dog și a ajuns la spital, pentru că el nu mănîncă niciodată hot-dog
Refugiaţii, noii săi vecini, sînt liniștiți și disciplinați. „Sînt plăcut surprins și foarte mulțumit de asta, mai ales că acum nu mai trebuie să mă mut, cum crezusem inițial”, a adăugat.
„Măcar pentru voi o să fie mai bine!“ – ne spuneau frecvent cei din generația „inadaptaților“ în anii ’90. Ei erau cei care oftau resemnați, își asumaseră de mult statutul de „generație de sacrificiu“, pentru mulți dintre ei „era deja prea tîrziu“.
Încrederea și încrederea în sine mi se pare că sînt dintre acele cuvinte „la modă“, acele meme care circulă în organizații și au ajuns să fie goale de sens.
Un ceas deșteptător era fixat pe ora patru dimineața și lătra cît îl țineau bateriile, deci cam la 20-30 de minute. Herr Meyer, ne-a explicat fratele său, plecase, cu exact două zile înainte la Miami, în concediu, și evident uitase să-și oprească deșteptătorul, programat à la longue.
Caut case posibile, dar și case improbabile, de peste o sută de mii de euro, apartamente aerisite cu terase, case cu curte și cu boltă de viță de prin mahalale de la marginea orașului, vile utopice cu piscină, dar și maghernițe care, la o adică, pot fi demolate, reconstruite, recondiționate.
A mai fost un bătrîn, chiar perete în perete cu mine – domnul colonel, care într-un moment de entuziasm mi-a propus „să ne unim garsonierele” și mi-a promis că „din pensia lui, o să mă îmbrace din cap pînă-n picioare”. M-am uitat la mine în oglindă și m-am întrebat dacă chiar sînt atît de prost îmbrăcată.
