26 aprilie 1992. Un rege, un simbol, o poveste

În primăvara lui 1992 aveam 13 ani, făceam karate, citeam mult și refuzam să mă îndrăgostesc de Tudor, cel cu ochii verzi, pe care-l iubea deja o jumătate din partea feminină a clasei. Purtam blugi turcești Kinataș, cumpărați din bazarul Europa, ca mai toți copiii din școală, eram fan Depeche Mode, încă mai colecționam timbre și uneori, foarte rar, mă mai jucam cu păpușile lungane „gen Barbie“. Trecusem deja prin Piața Universității și printr-o mineriadă. Mă încăpățînam să nu mai ies la plimbare prin oraș cu părinții mei, pentru mi se părea declasant… dacă or să mă vadă băieții de-a VIII-a și mă vor încadra în orbila categorie „fete cuminți și tocilare“? Însă în ziua aceea de Paști am ieșit, pentru că în primul rînd eram curioasă să văd pe viu cum arată un rege adevărat, după ce îi cunoscusem doar pe regele și regina din Alice în Țara Minunilor care se dovediseră că fac parte dintr un pachet de cărți de joc, și pe alții asemeni lor. Mi-amintesc vag că era foarte cald pe 26 aprilie, aproape vară, că era soare și că toată vegetația explodase în București, mai erau doar cîteva zile pînă la luminoasa lună mai, singura lună în care și acum mă simt bine în orașul nostru, indiferent de primari și de vremuri. Și îmi mai amintesc că ne blocaserăm undeva pe la Sfîntul Gheorghe într-o mare de lume, încercam să înaintăm fără să vedem nimic, mai ales eu, cu înălțimea mea (încă) de copil, eram clar dezavantajată. Însă atmosfera nu era una de miting, cu aceea mă obișnuisem deja pentru că mă căraseră ai mei la toate mitingurile importante de după 1990 – „ca să văd cum se face istoria“ –, nu se simțea nici o tensiune. Și nimeni nu striga nimic, era doar o stare de plăcută și reconfortantă așteptare, ca înaintea unui concert al unei trupe rock legendare. Unii se urcaseră deja pe garduri și pe acoperișurile caselor, așa că Anton, tatăl meu, și-a amintit că aveam o cunoștință care locuia pe la etajul șapte într-un bloc vizavi de biserică. Nu mai știu cum am dat din coate ca să traversăm bulevardul plin de lume, traficul era oprit oricum. În balcoanele blocurilor erau adunați oameni ciorchine, ca la meci. Am găsit-o pe cunoștința noastră acasă, am ieșit și noi pe balcon și cînd am văzut atîția oameni adunați la un loc, în primul moment m-am speriat. E o imagine copleșitoare, care mi-a rămas în minte – mulțimea aceea de oameni care se întindea de la Piața Unirii pînă dincolo de Universitate. Un milion de oameni, se zice. Sentimentul de spaimă a fost înlocuit de un altul, mult mai puternic, cel de apartenență, care chiar la vîrsta aceea de la începutul adolescenței se formează, cînd ai nevoie de „gașcă“, de un grup care să-ți țină de cald – sîntem mulți, am venit aici cu același scop, în cazul de față sărbătorim împreună un eveniment important. N-am mai avut niciodată senzația că sîntem o națiune ca atunci, iar sentimentul acela l-am mai retrăit o singură dată – la Paris, de ziua Franței, tot într-o seară de sărbătoare, la Tour Eiffel. Toată forța aceea pozitivă și plină de decență a mulțimii care m-a convins că Franța este, de bună seamă, o mare și experimentată națiune. Dar s-a întîmplat și la noi, pe 26 aprilie 1992. Deși oamenii care ieșiseră pe stradă în ziua de Paști ca să întîmpine un rege ce se întorcea în țara lui din exil, după 45 de ani, trăiau încă o viață la limita sărăciei, nu aveau conștiința nici unei națiuni în care să aibă încredere, precum francezii, pentru că statutul de cetățean român nu implica de multe ori nici mîndrie, nici bucurie, și erau îmbrăcați la fel de ponosit ca în anii comunismului (ceea ce este valabil și acum, mai puțin partea cu hainele).

După ce am părăsit blocul respectiv, ne-am îndreptat spre Hotelul Continental. Nu-mi mai amintesc drumul, doar acea mulțime nesfîrșită prin care ne tot făceam loc, fără să se nască nici o îmbulzeală, era pur și simplu o zi cît se poate de pașnică. Îmi amintesc însă momentul în care Regele Mihai a ieșit la balcon, aplauzele și uralele. Mi s-a părut sobru și destul de bătrîn… dar, mă rog, probabil că așa trebuia să arate un rege din zilele noastre – mi-am zis eu. Nu mai știu dacă a spus ceva, însă cu siguranță știu că a arătat mulțimii care îl ovaționa un copil blond ceva mai mic decît mine, prințul Nicolae. Acesta a fost momentul care m-a impresionat teribil, la cei 13 ani pe care îi aveam, și am izbucnit în plîns. Și acum încă mă mai întreb de ce. Desigur că am prins din zbor ideea de continuitate a unei regalități defuncte, dar care exista undeva în afara țării noastre, pe Tărîmul Celălalt sau într-o lume mai bună, a fost și emoția mulțimii și speranța ei uriașă de mai bine, care nu s-a împlinit nici pînă în ziua de azi… Însă a mai fost și altceva la mijloc. Gîndiți-vă că un copil de 13 ani trecuse deja, ca mulți asemeni lui, prin șocul unei schimbări de regim din categoria horror, pe care părinții lui îl credeau etern, apoi, imediat după 1990, participase la manifestații de stradă, învățase pe de rost cîntece care se terminau cu „Mai bine mort, decît comunist!“ și pricepuse cumva că nici după schimbarea acelui regim nu era deloc bine, apoi văzuse oameni bătuți de niște mineri, pentru că avuseseră curajul să protesteze, în zilele acelea, își văzuse propriul tată cum își scosese ochelarii dimineața, înainte să plece la serviciu, și îi pusese în geantă: „Ca să nu mă creadă idioții ăia intelectual și să mă bată!“ Și, după toate acestea, vede în sfîrșit un rege, un prinț și o mulțime fericită care îi aclamă. Mai mult decît atît, acel rege și acel prinț sînt ai noștri, ai României. Păi, să nu creadă că a nimerit, în sfîrșit, într-o poveste? O poveste care îi fusese refuzată atît înainte de 1990, cît și după aceea, cînd se familiarizase doar cu cuvinte de tipul „hoți“, „trădători“, „demagogi“, „farisei“, aceleași cuvinte pe care, de altfel, le învață și copiii de acum, „cărați“ de părinții lor la protestele din Piața Victoriei, „ca să vadă cum se face istoria“.

Cu cît mă gîndesc mai mult la copilăria mea, cu atît îmi dau seama că a fost bîntuită de monștri, la fel ca multe alte copilării petrecute în regimuri totalitare, iar monștrii au continuat să existe și după ce regimul comunist, cel puțin aparent, a încetat. Cu cît mă întreb mai mult de unde vin fricile mele de acum, cu atît îmi dau seama că își au rădăcinile acolo. Noi, acești copii pierduți, avem nevoie de simboluri în care să credem. Odată cu moartea Regelui Mihai, unul dintre ele a dispărut definitiv. De aceea am plîns în ziua morții lui așteptate, fără a-mi pune problema dacă am fost vreodată „regalistă“, pentru că nu despre asta este vorba. Este vorba pur și simplu despre coagularea unei populații dezbinate, care preferă să trăiască în lumi și state paralele, fără să-și găsească un numitor comun. Și, implicit, despre un respect față de sine însăși.

Privesc cu duioșie monarhia din Marea Britanie – dincolo de toate implicațiile ei politice sau economice actuale, este o țară în care n-am fost niciodată, nu știu dacă mi se potrivește, însă m-aș muta acolo doar ca să o iubesc pe Regină, împreună cu alte milioane de cetățeni britanici. De fapt, doar ca să mă bucur de un simbol care îți poate da iluzia stabilității. Probabil că dincolo de o formă oarecare de guvernămînt – monarhie sau republică –, oamenii au nevoie de povești statornice în care să creadă și care să-i unească.

Foto: Adevărul