A cîta generaţie de sacrificiu? (I)

Publicat în Dilema Veche nr. 722 din 21-27 decembrie 2017
revolutie jpeg

The Romanian Dream

Bunicul meu, tata-mare de la Cluj, născut în 1920, într-un sat prăfos din Oltenia, n-a spus-o nicio­dată explicit, cred că nici n-ar fi știut cum s-o spună, dar era clar. Prinsese Marele Război, luptase pe front, fusese rănit în braț – și ne arăta mereu cicatricea care a rămas în urma glonțului și pe noi, nepoții, ne lăsa s-o pipăim pentru a ne convinge că era adevărată, fusese prinzonier la nemți. O istorie asemănătoare cu a multor altor veterani de război, cu pieptul plin de medalii, cu care se întîlnea periodic, în anii comunismului, la coadă la pui, la complex. Cînd spui „război“ nu mai e loc de interpretare, este evident că a făcut parte din generația aceea luată de val, care nu s-a putut opune, n-a fost loc de nici o decizie. Cînd spui „război“, spui deja, implicit, sacrificiu. Nu știu dacă tata-mare era cu adevărat conștient de sacrificiul pe care l-a făcut pentru țară, pentru un război care nu era al lui, însă „așa erau vremurile“. Uneori, cînd îl ascultam povestind, aveam senzația că viața lui s-a terminat acolo, în 1945, iar tot ceea ce a urmat n-a mai fost decît o coadă inutilă a existenței sale.

După război, a urmat foametea. „Tu nu știi cum era, băiete, mîncam rădăcini de pe cîmp… era foame în față, foame în spate!“ – îi spunea frecvent bunica prietenului meu atunci cînd acesta era copil, cu un soi de reproș pentru că acesta nu aprecia ceea ce i se dădea, ceea ce aveau. Iar prietenul meu a învățat să fie responsabil – nu poate să arunce acum nici un dram de mîncare. Bunica lui, care putea încropi un prînz practic din orice, din buruieni și cîțiva cartofi, făcea parte din aceeași generație cu a bunicului meu, cea a supraviețuirii. Apoi, s-a instaurat cu adevărat comunismul și nici unul dintre acești bunici pe care mulți i au uitat n-a dus-o cu adevărat bine. Și au petrecut viața adultă crescînd copii, stînd pe la cozi, gîndindu-se doar la ziua de mîine și la cele necesare traiului. Cînd era una, nu era cealaltă, iar mintea lor era preocupată în general de lipsuri, nu de aspirații… unde să mai încapă? După 1990, acești oameni abia dacă s-au dezmeticit, era deja prea tîrziu pentru ei. Nu mai înțelegeau nimic din lumea cea nouă și din libertatea care li se oferea pe neașteptate. Tata-mare face parte din generația de comuniști „retarzi“ și împotriva voinței lor, care a votat consecvent cu FSN-ul, în ciuda unei munci asidue de convingere din partea copiilor, a nepoților, că nu asta era calea cea bună. Generația care l-a iubit sincer pe Iliescu ca pe un nou tătuc, mai blînd decît celălalt, care a vrut „liniște în țară“, care a fost convinsă, pînă la moarte, că rușii erau buni și că regele a plecat cu nu știu cîte vagoane cu aur. Desigur, n-au fost toți așa, însă vorbim de marea majoritate, de oameni needucați care au suferit de pe urma războiului și s-au descurcat la limită în comunism. Poți să-i condamni? Poți să-i condamni că prin votul lor constant, disciplinat, cu simț civic (lor nu le-ar fi trecut niciodată prin cap: „Mă piș pe el de vot!“), au mai condamnat, de fapt, încă o generație?

A doua generație de sacrificiu, cea a părinților mei – inadaptații. Cei care au prins „revoluția“ la vîrsta de mijloc, 40 de ani. Cei care și au dat repede seama cu cine au de-a face, unii s au cărat din țară, în valuri, cel mai important a fost după mineriada din 1990. Inginerii au depus dosare pentru Canada, mulți au aplicat la loteria vizelor pentru State, alții s-au urcat în tren sau avion și au plecat pur și simplu spre Vest. Ceilalți, cei care au rămas, au fost idealiștii sau naivii care au sperat. Au manifestat, au ocupat piețele, l au întîmpinat pe rege în 1992, agățîndu-se de un simbol. Generația asta a sperat mai mult ca oricare alta, pentru că i s-a părut, după 1990, că toate drumurile s-au deschis în fața ei, ca să clacheze mai apoi. În rest, au făcut ceea ce făcuseră și părinții lor – au crescut copii, au făcut credite la bănci pentru a supraviețui, și-au numărat banii ca să-și permită una sau alta. Mi se pare cea mai tristă generație dintre toate pentru că, în primul rînd, s-a născut în comunism și va muri tot într-o formă de comunism updatat. De ce le spun „inadaptații?“ Pentru că, după 1990, ei nu aveau un simț dezvoltat al proprietății, nu știau cum să-și încropească afaceri, să dea „tunuri“ peste noapte (alții erau responabili cu „tunurile“), să prospere, să o ducă, în sfîrșit, bine.

Desigur, au fost mulți întreprinzători, oameni care au cumpărat navete de bere de la en-gros și le-au vîndut pe bordură, în fața blocului, apoi s-au îmbogățit, există un Romanian dream care s-a împlinit la acest mod. Însă, din nou, nu vorbim de majoritate. Cei mai mulți au făcut depresii cînd și-au pierdut locul de muncă de la „întreprinderile“ care au dat faliment și pur și simplu n-au știut ce să facă mai departe. Îmi amintesc că taică-miu, în 1990, era acționar la o editură, una dintre multele care se înființaseră ca ciupercile după ploaie. La un moment dat, ajunsese să încerce să vîndă niște cărți retur, de pe la chioșcurile de distribuție, în tîrgul de vechituri de la Vitan. Mă luase și pe mine ca să-i țin de urît și am imaginea lui, a unui om atît de sensibil, de citit, și care plîngea atunci cînd asculta muzică simfonică pe discurile noastre de vinil, a unui om traumatizat pentru că ani de a rîndul nu i s-a dat voie să se exprime nicicum, singur, în mijlocul tîrgului, neajutorat în fața tarabei lui improvizate cu cărți, neștiind ce să facă și cum să facă să le vîndă mai repede și să plece acasă. Și atunci a venit un șmecher care l-a întrebat: „Ce faci, dom’le, aici? Vinzi cărți?“ Taică-miu a răspuns: „Da, uitați, am și eu niște cărticele despre perioada interbelică, cu niște povești de dragoste…“ Șmecherul s-a uitat interesat la cărți. „Și de ce nu-ți faci reclamă?“ Taică miu a dat din umeri, nu știa cum. Iar tipului i s-a făcut milă de el, a luat o carte de pe tarabă, tipărită pe genunchi, nu cu mult diferită față de o broșură, și a început s-o fluture prin tîrg: „Ia cartea cu curvele din București! Cele mai tari curve le găsești în cartea asta… ediție limitată!“ Am vîndut tot și am plecat acasă. Pentru mine ar fi trebuit să fie o lecție, dar n-a fost. Nici eu, nici taică-miu n-am mai pomenit niciodată despre acest episod.

Curînd, el s-a retras de la editură pentru că i s a părut un job nesigur – avea un copil de crescut și își dorea un salariu pe care să se poată baza. Din dividendele de la editură ne-am cumpărat, în sfîrșit, un aparat video player după care ai mei au tînjit în toți anii comunismului. Valora, încă, pe atunci, cît o mașină Dacia. Însă la puțin timp a apărut televiziunea prin cablu, cu filmele și serialele ei, și n-a mai valorat nimic. Totuși, gestul tardiv al tatălui meu de a cumpăra un video în 1990 – video-ul reprezenta în toată acea perioadă de regim totalitar singurul Exit spre o lume adevărată, mai bună – mă înduioșează și acum. Apoi, tatăl meu și-a reluat serviciul într-o slujbă obișnuită, de angajat la stat. Putem oare acuza această generație de lipsă de curaj, atît înainte, cît și după 1990? Îi putem condamna că „au tăcut“ în comunism, dar că nu și au găsit locul nici după aceea? Gîndiți-vă că sînt oameni care au crezut, la un moment dat, că regimul era etern, că erau prinși la nesfîrșit într-o capcană a istoriei. Faptul că astăzi pot călători oriunde, la Paris sau la New York, este în sine un miracol pentru o generație născută într-o cușcă. Totuși, fără voia lor, ei au dat naștere unei alte generații „de sacrificiu“.

41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.
p 20 Sf  Augustin WC jpg
De ce scandalizează creștinismul?
Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.
setea de absolut convorbiri cu christian chabanis jpg
Setea de absolut
Atunci cînd am întrevăzut cîteva adevăruri esențiale este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradîndu-se în funcție de acest aliaj.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O femeie din București a fost pusă sub control judiciar, fiind bănuită de săvîrșirea infracțiunii de înșelăciune prin vrăjitorie.
Edgar Allan Poe, circa 1849, restored, squared off jpg
Prăbușirea casei Usher
Una dintre cele mai emoționante descrieri de arhitectură din literatura universală este tabloul creionat de Edgar Allan Poe în debutul nuvelei „Prăbușirea casei Usher”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum e să pleci în vacanță bolnav și complet epuizat
N-am mai fost într-o vacanță parțial din cauza pandemiei, însă mai mult din cauza faptului că nu mi-am mai permis o vacanță.
p 20 Ierusalim, Muntele Templului WC jpg
Loc disputat
De curînd, la Ierusalim au izbucnit din nou – dar cînd au încetat? – tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii.
Theodor Pallady jpeg
Scurtă oprire în biblioteca perfectă
Cel mai adesea afli despre autorii de cărți din cărțile altor autori: circulația bibliografică prin notele de subsol asigură ventilația academică din care se compune tradiția intelectuală a oricărei societăți moderne.
Zizi și neantul jpeg
Mare, trenuri și geamantane
Senzația pe care o am călătorind cu trenul nu poate fi înlocuită cu nici o alta: poate și pentru că ești cu atîția oameni în preajmă, într-o lume mobilă, o lume care o reface, în mic, pe cea mare din exterior.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Numeroasele avertismente de furtună ale RO-Alert de săptămîna trecută, unul emis chiar în timpul spectacolului Rigoletto, de la Opera Națională din București, cînd pe scenă se auzea replica „Furtuna e aproape”, au provocat un val de glume și ironii.
Zizi și neantul jpeg
Veri și obiceiuri
Am mai fost parte a unor vizite ca din Enigma Otiliei în care erai „servit” fix cu așa ceva: dulceață într-un mic castron transparent, una-două lingurițe, cel mai des de cireșe amare, și apă într-un pahar trainic.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Un înger păzitor pentru fiecare – cum recuperăm anii ’90?
Pe vremea cînd lucram la o revistă cu pronunțate tente erotice care se vindea ca pîinea caldă, am cunoscut mai întîi un stripper, apoi un gigolo. Cu care m-am întîlnit pentru a scrie un reportaj.
p 19 WC jpg
Ce valoare mai au simbolurile naționale?
Există în România o serie de simboluri naționale care sînt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă cu siguranță extrem de puțin vizibile.
p 20 WC jpg
Adevărul în oglindă
Ghicitura poate fi înțeleasă nu atît ca limită, cît ca o condiție de posibilitate a cunoașterii.

Adevarul.ro

image
Închisoare pe viaţă în Marea Britanie pentru şoferii care produc accidente mortale. În ce condiţii se aplică pedeapsa maximă
Marea Britanie introduce pedeapsa cu închisoarea pe viaţă pentru şoferii care ucid, în cadrul unei ample reforme a justiţiei care a intrat duminică în vigoare, potrivit informaţiilor publicate de BBC.
image
O tânără şi-a dorit o noapte de vis în compania unui „Don Juan”. Idila s-a transformat în coşmar
O tânără care credea că va trăi o noapte de vis alături de un aşa-zis „Don Juan” s-a trezit a doua zi ca dintr-un coşmar. Bărbatul a fost condamnat pentru faptele sale.
image
Imagini din patiseria Paul din mall Promenada închisă de ANPC din cauza mizeriei şi a alimentelor expirate VIDEO
O echipa din Comisariatul pentru Protecţia Consumatorilor din Municipiul Bucureşti a constatat un mod defectuos în desfăşurarea activităţii Patiseriei/cofetăriei Paul, care oferea spre consum produse care pot pune în pericol viaţa şi sănătatea consumatorilor.

HIstoria.ro

image
100 de ani de show-uri culinare
În primăvara lui 1924 se auzea la radio primul show culinar, a cărui gazdă era Betty Crocker, devenită o emblemă a emisiunilor de acest gen și un idol al gospodinelor de peste Ocean. Puțină lume știa că Betty nu exista cu adevărat, ci era doar o plăsmuire a minților creatoare ale postului de radio.
image
„Uvertura” războiului austro-turc din 1715-1718
Războiul turco-venețiano-austriac dintre anii 1714-1718, cunoscut și drept Războiul Austro-Turc din 1715-1718, sau „Războiul lui Eugeniu de Savoia”, este primul din seria războaielor ruso-austro-turce din secolul XVIII.
image
Capitularea lui Osman Pașa
La 4/16 decembrie 1877, Carol îi scria Elisabetei că otomanii încercaseră pe data de 28 să iasă din Plevna luptând și construind un pod peste râul Vid, în zonă desfășurându-se bătălii cumplite. Carol s-a îndreptat imediat în acea direcție, în timp ce împăratul se dusese în centrul dispozitivului.