A cîta generaţie de sacrificiu? (I)

The Romanian Dream

Bunicul meu, tata-mare de la Cluj, născut în 1920, într-un sat prăfos din Oltenia, n-a spus-o nicio­dată explicit, cred că nici n-ar fi știut cum s-o spună, dar era clar. Prinsese Marele Război, luptase pe front, fusese rănit în braț – și ne arăta mereu cicatricea care a rămas în urma glonțului și pe noi, nepoții, ne lăsa s-o pipăim pentru a ne convinge că era adevărată, fusese prinzonier la nemți. O istorie asemănătoare cu a multor altor veterani de război, cu pieptul plin de medalii, cu care se întîlnea periodic, în anii comunismului, la coadă la pui, la complex. Cînd spui „război“ nu mai e loc de interpretare, este evident că a făcut parte din generația aceea luată de val, care nu s-a putut opune, n-a fost loc de nici o decizie. Cînd spui „război“, spui deja, implicit, sacrificiu. Nu știu dacă tata-mare era cu adevărat conștient de sacrificiul pe care l-a făcut pentru țară, pentru un război care nu era al lui, însă „așa erau vremurile“. Uneori, cînd îl ascultam povestind, aveam senzația că viața lui s-a terminat acolo, în 1945, iar tot ceea ce a urmat n-a mai fost decît o coadă inutilă a existenței sale.

După război, a urmat foametea. „Tu nu știi cum era, băiete, mîncam rădăcini de pe cîmp… era foame în față, foame în spate!“ – îi spunea frecvent bunica prietenului meu atunci cînd acesta era copil, cu un soi de reproș pentru că acesta nu aprecia ceea ce i se dădea, ceea ce aveau. Iar prietenul meu a învățat să fie responsabil – nu poate să arunce acum nici un dram de mîncare. Bunica lui, care putea încropi un prînz practic din orice, din buruieni și cîțiva cartofi, făcea parte din aceeași generație cu a bunicului meu, cea a supraviețuirii. Apoi, s-a instaurat cu adevărat comunismul și nici unul dintre acești bunici pe care mulți i au uitat n-a dus-o cu adevărat bine. Și au petrecut viața adultă crescînd copii, stînd pe la cozi, gîndindu-se doar la ziua de mîine și la cele necesare traiului. Cînd era una, nu era cealaltă, iar mintea lor era preocupată în general de lipsuri, nu de aspirații… unde să mai încapă? După 1990, acești oameni abia dacă s-au dezmeticit, era deja prea tîrziu pentru ei. Nu mai înțelegeau nimic din lumea cea nouă și din libertatea care li se oferea pe neașteptate. Tata-mare face parte din generația de comuniști „retarzi“ și împotriva voinței lor, care a votat consecvent cu FSN-ul, în ciuda unei munci asidue de convingere din partea copiilor, a nepoților, că nu asta era calea cea bună. Generația care l-a iubit sincer pe Iliescu ca pe un nou tătuc, mai blînd decît celălalt, care a vrut „liniște în țară“, care a fost convinsă, pînă la moarte, că rușii erau buni și că regele a plecat cu nu știu cîte vagoane cu aur. Desigur, n-au fost toți așa, însă vorbim de marea majoritate, de oameni needucați care au suferit de pe urma războiului și s-au descurcat la limită în comunism. Poți să-i condamni? Poți să-i condamni că prin votul lor constant, disciplinat, cu simț civic (lor nu le-ar fi trecut niciodată prin cap: „Mă piș pe el de vot!“), au mai condamnat, de fapt, încă o generație?

A doua generație de sacrificiu, cea a părinților mei – inadaptații. Cei care au prins „revoluția“ la vîrsta de mijloc, 40 de ani. Cei care și au dat repede seama cu cine au de-a face, unii s au cărat din țară, în valuri, cel mai important a fost după mineriada din 1990. Inginerii au depus dosare pentru Canada, mulți au aplicat la loteria vizelor pentru State, alții s-au urcat în tren sau avion și au plecat pur și simplu spre Vest. Ceilalți, cei care au rămas, au fost idealiștii sau naivii care au sperat. Au manifestat, au ocupat piețele, l au întîmpinat pe rege în 1992, agățîndu-se de un simbol. Generația asta a sperat mai mult ca oricare alta, pentru că i s-a părut, după 1990, că toate drumurile s-au deschis în fața ei, ca să clacheze mai apoi. În rest, au făcut ceea ce făcuseră și părinții lor – au crescut copii, au făcut credite la bănci pentru a supraviețui, și-au numărat banii ca să-și permită una sau alta. Mi se pare cea mai tristă generație dintre toate pentru că, în primul rînd, s-a născut în comunism și va muri tot într-o formă de comunism updatat. De ce le spun „inadaptații?“ Pentru că, după 1990, ei nu aveau un simț dezvoltat al proprietății, nu știau cum să-și încropească afaceri, să dea „tunuri“ peste noapte (alții erau responabili cu „tunurile“), să prospere, să o ducă, în sfîrșit, bine.

Desigur, au fost mulți întreprinzători, oameni care au cumpărat navete de bere de la en-gros și le-au vîndut pe bordură, în fața blocului, apoi s-au îmbogățit, există un Romanian dream care s-a împlinit la acest mod. Însă, din nou, nu vorbim de majoritate. Cei mai mulți au făcut depresii cînd și-au pierdut locul de muncă de la „întreprinderile“ care au dat faliment și pur și simplu n-au știut ce să facă mai departe. Îmi amintesc că taică-miu, în 1990, era acționar la o editură, una dintre multele care se înființaseră ca ciupercile după ploaie. La un moment dat, ajunsese să încerce să vîndă niște cărți retur, de pe la chioșcurile de distribuție, în tîrgul de vechituri de la Vitan. Mă luase și pe mine ca să-i țin de urît și am imaginea lui, a unui om atît de sensibil, de citit, și care plîngea atunci cînd asculta muzică simfonică pe discurile noastre de vinil, a unui om traumatizat pentru că ani de a rîndul nu i s-a dat voie să se exprime nicicum, singur, în mijlocul tîrgului, neajutorat în fața tarabei lui improvizate cu cărți, neștiind ce să facă și cum să facă să le vîndă mai repede și să plece acasă. Și atunci a venit un șmecher care l-a întrebat: „Ce faci, dom’le, aici? Vinzi cărți?“ Taică-miu a răspuns: „Da, uitați, am și eu niște cărticele despre perioada interbelică, cu niște povești de dragoste…“ Șmecherul s-a uitat interesat la cărți. „Și de ce nu-ți faci reclamă?“ Taică miu a dat din umeri, nu știa cum. Iar tipului i s-a făcut milă de el, a luat o carte de pe tarabă, tipărită pe genunchi, nu cu mult diferită față de o broșură, și a început s-o fluture prin tîrg: „Ia cartea cu curvele din București! Cele mai tari curve le găsești în cartea asta… ediție limitată!“ Am vîndut tot și am plecat acasă. Pentru mine ar fi trebuit să fie o lecție, dar n-a fost. Nici eu, nici taică-miu n-am mai pomenit niciodată despre acest episod.

Curînd, el s-a retras de la editură pentru că i s a părut un job nesigur – avea un copil de crescut și își dorea un salariu pe care să se poată baza. Din dividendele de la editură ne-am cumpărat, în sfîrșit, un aparat video player după care ai mei au tînjit în toți anii comunismului. Valora, încă, pe atunci, cît o mașină Dacia. Însă la puțin timp a apărut televiziunea prin cablu, cu filmele și serialele ei, și n-a mai valorat nimic. Totuși, gestul tardiv al tatălui meu de a cumpăra un video în 1990 – video-ul reprezenta în toată acea perioadă de regim totalitar singurul Exit spre o lume adevărată, mai bună – mă înduioșează și acum. Apoi, tatăl meu și-a reluat serviciul într-o slujbă obișnuită, de angajat la stat. Putem oare acuza această generație de lipsă de curaj, atît înainte, cît și după 1990? Îi putem condamna că „au tăcut“ în comunism, dar că nu și au găsit locul nici după aceea? Gîndiți-vă că sînt oameni care au crezut, la un moment dat, că regimul era etern, că erau prinși la nesfîrșit într-o capcană a istoriei. Faptul că astăzi pot călători oriunde, la Paris sau la New York, este în sine un miracol pentru o generație născută într-o cușcă. Totuși, fără voia lor, ei au dat naștere unei alte generații „de sacrificiu“.