„După mii de tăieri, coada cîinelui nu mai creşte, ca să se agaţe în mărăcini“ – dialog cu Florin IARU
Are scriitorul român stimă de sine sau e plin de complexe?
Fir-ai a naibii de întrebare (asta chiar că sună ca Fir-ai al naibii, Majestate!)! Deși tentația e mare să spun că subiectul e cu fundul în două luntri, convingerea mea e că, de regulă, scriitorul român e scufundat în, năclăit de complexe. Ceea ce vedem la suprafață e doar o mască orgolioasă a unei întîmplări nefericite din copilărie. Scriitorul „român“ pleacă la drum cu un mare complex de superioritate, bazat, în bună măsură, pe incultură și stimă de sine. El crede, la umbra ușii de la baie, că are cel mai falnic, glorios și eficient mădular literar cu putință. Și-l mîngîie, și-l masează, îl pudrează, îi pune fundiță și clopoței. „Mîndru sînt, f…-m-aș!“ – e gata să zică. Ei bine, de îndată ce iese din găoace, din umbrița maternă și protectoare a literaturii române, subiectul nostru descoperă că lumea cea mare are alte organe, mult mai babane, mai făloase și mai celebre. Și mai descoperă ceva, că, în ciuda șarmului propriu, frumusețea și gloria lumii nu-i înțeleg limba. Așa că cade (cacofonia e musai) repede în neagra disperare, iar sinele lui, averea lui cea mai de preț, se fisurează rapid. În contact cu civilizația universală, el, uitatul uitaților, brusc, calcă pe ouă. În clipa în care aude un cuvințel, pe o jumătate de demiton, de minimă, minusculă laudă (în fond, o formalitate politicoasă), viața lui se iluminează. Din clipa aia, confrații lui (români, neapărat) devin cantități neglijabile, băștinașii unei țări nedemne de respect.
Stima de sine ține de vîrstă, de generații? Au ăștia mici mai mult self-esteem decît noi?
Dacă ar fi fost așa, lumea ar fi devenit mai bună. Gîndește-te că au trecut cam 40.000 de generații de la începuturile civilizației. Toate generațiile cred că vor fi mai bune, mai inteligente, mai nobile și mai eficiente decît cele anterioare. Și? Afurisita de istorie dovedește (cu puterea faptelor) că, după ce trec douăzeci de ani, noile generații devin hulitele vechi generații. Fără excepție. Cînd ești tînăr crezi că vei dărîma munții. Unu’ la un miliard reușește asta, dar, oricum, nu neapărat scriitorii, ci dictatorii și războinicii. E anormală această dorință? Nu, ba, mai rău, ar fi tragic dacă această speranță idioată ar lipsi din mințile tinere. Însă perspectiva are două componente: cea a grupului care vrea puterea și cea a grupului care vrea să păstreze puterea. În timp ce „bătrînii“ se arată, uneori impudic, în goala lor identitate, tinerii sînt îmbrăcați în aburul fantomatic al grupului. Pentru ei vorbesc cîțiva purtători de cuvînt: speranța, necunoașterea și ipocrizia. Nu-ți face iluzii: șmecherii sînt șmecheri, hoții sînt hoți, iar ipocriții sînt ipocriți – din clipa în care creierul lor și-a încheiat evoluția – de la cele mai mici vîrste. Orice generație își are regimentele ei de Coriolani Drăgănești. Și am constatat asta pe pielea mea, în ultimii 40 de ani, de multe ori. Ultimul caz e foarte recent: o persoană foarte tînără, la început de drum, a crezut că tinerețea e un motiv necesar și suficient pentru a minți și a manipula – dar, atenție, fără să aibă nici o clipă impresia că ar comite un fals. În general, ca să fiu clar, cu cît știi mai puțin, cu cît ai mai puține îndoieli (să le spun „dileme“?), cu atît ai mai multă considerație pentru propria persoană. Ei, și nu trece mult timp și vine batalionul de juveți care te belește.
Care ar fi diferența între stima de sine și tupeu? Stima de sine e o chestiune de bun-simț, în fond?
Of, in my beginning is my end, asta-i întrebarea care-și înghite coada. Am să încerc un răspuns mai ocolit. Poți fi convins că ești cu stea în frunte, poți fi convins că ce ai spus e clar, definitiv și irefutabil. Însă enunțul și credința asta trebuie sprijinite de o psihologie specială. Or, oamenii pot fi timizi, introvertiți, nefericiți, fără șansă. Tupeu poate avea oricine. Chiar și învinsul Cambronne, care nu a mai putut lansa la adresa adversarului decît clasicul „Merde!“. Ce tupeu admirabil, învinsul care îi dă cu tifla învingătorului. Dar, așa cum pui întrebarea și cum înțeleg eu, tupeul românesc e doar ce spuneai mai sus, expresia unui vid plin de sine. Niciodată golul nu a sunat mai tare!
Poporul acesta are probleme legate de încrederea în forțele proprii? Care ar fi ele?
Da, din istorie. Am să spun că „poporul“ (adică ceva ce nu există în mod real, ci indivizii care compun poporul) are cea mai adîncă sau corectă înțelegere a evoluției și supraviețuirii pe aceste meleaguri. Spre deosebire de alte neamuri și etnii sinucigașe, românii știu că datoria lor de căpetenie e să supraviețuiască. În orice condiții. De sute de ani, tot felul de iluminați duc poporul cu zăhărelul, spre El Dorado. De aia, încrederea „în forțele proprii“ s-a modificat genetic. După mii de tăieri, coada cîinelui nu mai crește, ca să se agațe în mărăcini. Încrederea de care vorbești e (tot de sute de ani) „Pupă-l în bot și papă-i tot!“, adică „Las’ că trec și ăștia, noi să fim sănătoși!“
Florin Iaru este scriitor.
a consemnat Adina POPESCU
