Înainte de a deveni cetățeni europeni. Şi după?
Scotocind prin computer, am găsit niște note de reportaj din urmă cu mai bine de zece ani, adică din 2006, cu un an înaintea integrării României în Uniunea Europeană, atunci cînd reușeam să fac mai multă muncă de teren, ca jurnalist. Recitind textele, mă tot întreb ce s-a schimbat și ce nu.
La țară...
De fiecare dată cînd ajung întîmplător în locuri rupte de civilizație, cum ar fi satele Cotorca sau Lilieci, mă întreb dacă comisiile europene le-au vizitat vreodată. Dacă au văzut ulițele prăfoase, pline de șanțuri și de hîrtoape, casele din chirpici, latrinele din fundul curții, gardurile șleampăte, băncile din față porților de care atîrnă parcă demonstrativ un ciorchine de babe încălțate cu șlapi ieftini din plastic, copii bronzați, în pielea goală ca la triburile din Africa pe care le vezi pe Discovery și magazinele mixte, zise și bodegi, unde bărbații fără loc de muncă se îmbată de la ora opt dimineața. Oare au văzut toate astea? Imposibil să nu le fi văzut, căci sînt localități înșirate de-a lungul șoselelor care fac legătura cu drumurile naționale, care fac legătura, mai departe, cu drumurile europene. Și dacă le-au văzut, oare s-au întrebat cum vor reuși „să integrezi“ așa ceva într-o lume a fermelor cochete din Vest, văruite în alb, a straturilor plivite atent de buruieni și a școlilor „de la țară“ unde copiii învață să monteze pe computer filmulețe despre istoria și oamenii de vază ai satului lor (cum am văzut la Deutsche Welle)?
La Lilieci, toată lumea fumează Marlboro lights și așteaptă ajutoare din străinătate. Cum văd pe cineva cu o valiză mare, burdușită, își zic: gata, au venit ajutoarele! Se ridică împleticindu-se de pe scaunele din tablă de la bufet, se strîng în jurul omului cu valiză, întreabă pe cine caută și își aprind țigările lor Marlboro lights. Comentează. Ce o fi cu valiza? O fi trimis-o fata aia care a plecat în Italia la muncă și de atunci nimeni nu mai știe nimic de ea? Sau băiatul ăla care muncește de doi ani în Spania, „da’ n a trimis un ban acasă la familia lui sau la altcineva din sat“? Italia și Spania au devenit pentru ei locuri extrem de familiare unde te duci să te căpătuiești, de unde te mai întorci sau nu, dar care nu au și nu vor avea nici o legătură cu satul lor Lilieci. În satul lor nimic nu se va schimba, pentru că le place așa cum e. Mirosul de porc care vine la coteț să rămînă miros de porc, iar rachiul de la bufet să coste în continuare zece mii suta. În cele din urmă, se lămurește și „problema cu valiza“: e fata din Italia. „Cine? Curva aia?“
La Cotorca, semnele acceptării „europenizării“ în sufletele oamenilor sînt și mai puțin vizibile. Tinerii se duc seara la discoteca din satul vecin, fiecare călare pe calul său, fără șa și cu părul dat cu gel. Gelu vine din Europa, mai exact din Germania, „da’ nu stă prea mult p-aci, se duce înapoi, că acolo îi e mai bine… ducă se pe pustii!“ Nea Fane, de cînd i-a murit baba, a luat-o puțin razna, se duce noaptea pe cîmp și urlă ca lupii. „Pe babă, săraca, a călcat-o o mașină pe cînd transversa șoseaua, a aruncat-o pe sus, că era ușurică, tocmai în grădina lui Floarea, la douăj’ de metri de drum!“ Asta a venit pentru nea Fane din Europa: un jeep cu două sute la oră, pe drumul european!
...și la oraș
De fiecare dată cînd ajung întîmplător la Aeroportul Otopeni încerc să-mi stăpînesc dorul de ducă pe care mi-l provoacă peisajul dezolant. Îmi închipui că așa arată un aeroport dintr-un stat american gen Kansas, cu locuitori puțini și climă deșertică. Vîntul bate puternic și ridică pe sus praful, pungile și ambalajele de hîrtie. Taximetristul va aștepta o jumătate de oră sau o oră, pînă cînd va sosi avionul, după care va mai cere încă două sute de mii în plus. Apoi, pe întreg parcursul drumului, va încerca să priceapă ceva din conversația în engleză cu străinii pe care îi transportăm de la aeroport. Dacă e șmecher se va da mare: „Spune-le că și io am fost în Germania prin ’92, la un văr de-al meu din München!“ sau „Spune-le că fii-mea cea mare s-a căsătorit la Roma de doi ani și acuma, în vară, merg și io în vizită!“ Dacă nu e șmecher, va încerca să se bage în discuție ca musca-n lapte și să se dea drept băiat de comitet: „Două lucruri urăsc în Bucureștiul ăsta: stopurile și hopurile! Stopurile pen’că mă întîrzie și hopurile pen’că îmi distrug mașina. Ha, ha, ha… le traduci?“
Mereu aceeași diferențiere clară dintre ei și noi: ei, adică „străinii“, și noi, adică românii care am vrea să fim ca ei, dar nu sîntem. Acolo, în taxi, o rablă de Dacie berlină care trece cuminte pe banda întîi, căci poate același jeep care a trecut și prin satul Cotorca i-a făcut semne cu farurile să se dea la o parte, simt din plin aerul provincial al României.
Și, pentru a încheia într-o notă cu adevărat sumbră, voi aminti băncile din fața blocurilor de garsoniere unde seara se adună pensionarii la taclale. Imagini aproape identice cu cele pe care le-am văzut la Lilieci sau la Cotorca. Integrarea nu depășește „granițele“ garsonierelor lor de 15 mp metri pătrați și a bîrfelor despre vecini: „Ăla de la doi iar a venit beat acasă și s-a certat cu aia… i-am auzit io pe la două noaptea cum se ceartă!“ „Să intrăm în Europa?!“, se întreabă moșulețul de la opt care nu e niciodată restant la întreținere. „Da’ ce crezi, că-mi mărește mie pensia? Nu cred. Mie niciodată nu mi-a băgat nimeni în traistă!“
Și, ca bonus, o ședință de redacție din același an
La o cafenea, undeva în măruntaiele Casei Presei, la masă cu redactorul-șef. Acesta își comandă șnițele, pilaf, murături. Într-adevăr, îi este foame: înfulecă și face abstracție de tot ce e în jur. Alți doi redactori, printre care o fată tăcută, genul femeie-păpușă, și un ardelean vorbăreț, oarecum emoționat pentru că stă la masă cu șeful, își comandă cîte o cafea și își aprind, în același timp, țigări. Liniște mormîntală: redactorul-șef mănîncă, redactorii se uită pe pereți și fumează. Dar…
Ardeleanul prinde un moment propice și începe „să propună subiecte“: „Am fost la conferința de presă a alianței… A ieșit cu scandal. Nu ne-au lăsat să intrăm pînă cînd… Ce zici, ăsta nu-i subiect?“ Redactorul-șef taie cu meticulozitate murăturile mai întîi în două, apoi în patru. „Am aflat că, într-o comună din Arad, primarul PNL a fost amenințat de doi angajați ai prefecturii, prefectul fiind de la PSD. Uite subiect mișto, nu-i așa?“ Redactorul-șef își mănîncă șnițelul dînd din cap, confuz. „Un membru PD a declarat că… dar fiică-sa are o firmă vinovată de evaziuni fiscale în valoare de… și ăsta ar fi un subiect valabil, nu?“ Redactorul șef ia o gură de bere și zîmbește indulgent. Tînărul redactor stinge cu un gest nervos țigara în scrumieră și-și aprinde imediat alta.
Cineva de la masă spune, într-o discuție mai generală, că nu-i place stilul ziarului. Mai exact, crede că, fiind cotidian, nu are nici un stil. Ardeleanul se înfierbîntă, ia apărarea ziarului său cu vehemență, în timp ce trage cu ochiul la redactorul-șef: „Cum adică să n-aibă stil?! Dacă vrei să scrii cu stil, scrii cu stil! Ziarul nostru te va accepta și promova prin numele său!“
Redactorul-șef a terminat de mîncat, ronțăie din ultimul castravete și zîmbește larg. Zîmbetul îi este adresat tînărului său subaltern. Acesta se simte brusc fericit. Nu l-a lăudat nimeni, dar zîmbetul acela spune totul. Ardeleanului nici nu i trece prin cap că ar putea fi zîmbetul unui redactor-șef ghiftuit care acum se poate întoarce cu o nouă dispoziție sufletească în biroul său de unde să dea telefoane la care să urle așa cum îi șade bine oricărui redactor-șef. Femeia-păpușă zîmbește și ea, fără să știe de ce, suflînd studiat fumul de țigară.
Foto: flickr
