Va mai exista oraşul numit Bucureşti?
Locuiesc de cînd mă știu pe Calea Moșilor (cea nouă, socialistă, construită în anii ’80). Dincolo de ea, pentru mine începe un alt „oraș“ care se numește Colentina. Alte „orașe“, diferite și totuși la fel, sînt și cartierele Berceni, Titan, Militari etc., unde ajung rar, în cel mai bun caz de două-trei pe an. Dacă m-aș muta acolo ar fi ca și cum m-aș muta la Ploiești sau la Buzău. Cartierele aparțin, desigur, Bucureștiului, însă mai degrabă aparțin locuitorilor lor, căci o mare comunitate se împarte în comunități mai mici, nu neapărat cu un specific. Însă centrul orașului pare să ne aparțină cumva tuturor, este o dovadă vie și, în același timp, o garanție că nu trăim într-un loc fără trecut sau care s ar fi născut din nimic. În mare parte, Bucureștiul vechi se află într-o fază avansată de degradare și nu este nevoie de un mare cutremur ca să-l pierdem, dispare de la o generație la alta. Chiar dacă există legi care ar trebui să-l protejeze. Cum se aplică aceste legi și ce fac autoritățile – asta deja este o altă discuție.
În București există 98 de zone protejate, fiecare cu identitatea ei. Toate contribuie, de fapt, la conturarea unei personalități a orașului. Demolarea uneia dintre ele, de pildă – o măsură oricum absurdă într-un secol în care toate administrațiile locale se luptă ca să păstreze și să conserve tot ce reprezintă trecutul „construit“ –, ar duce la știrbirea iremediabilă a unei părți din istoria Bucureștiului. Cei de la Asociația Română pentru Educație, Cultură și Normalitate – ARCEN derulează un proiect care se numește „Catalog București“ și care își propune în primul rînd inventarierea acestor zone protejate. Ce clădiri sînt acolo, în ce stare se află, ce s-a construit în plus, ce s-a demolat și, în fond, cît de vulnerabile sînt aceste zone.
Se vorbește prea puțin în spațiul public despre zonele protejate, mulți nici nu știu de existența lor, deși le străbat în fiecare zi. De pildă, eu trec cu tramvaiul săptămînal pe Calea Moșilor (veche) spre centru. E așa de cînd o știu, în ansamblu, dar dacă mă uit mai atentă îmi dau seama că se dărîmă de la an la an. Pur și simplu, e o stradă care cade, se scufundă în asfalt. Nici un restaurant sau pub, deschis întîmplător acolo, nu a reușit să resusciteze zona, cum s-a întîmplat în alte părți, deși inițiativa privată nu e nici pe departe suficientă. Habar n-aveam că strada face parte din zonele protejate și că există oameni – și nu din administrația locală – care sînt îngrijorați de soarta ei.
În București, o mînă de oameni ce reprezintă societatea civilă fac ceva concret pentru oraș. Mult mai mulți, însă, sînt preocupați de viitorul lui. Despre ei veți citi în acest Dosar.
Ilustraţie de Ion BARBU
