Casa Universitarilor, pe la prînz

Discutam de curînd cu niște prieteni despre localurile de „modă veche“ din București, atîtea cîte au mai rămas. Cineva a spus de COȘ (Casa Oamenilor de Știință) și de relaxanta ei grădină, eu mi-am amintit de Casa Universitarilor și de ultima vizită pe care am făcut-o acolo, acum ceva vreme.

Mă sună tatăl meu într-o zi din oraș și mă întreabă dacă la Casa Universitarilor n-au cumva meniu fix la prînz. Nu știu, n am mai fost acolo de o sută de ani – îi răspund. De fapt, nu chiar de o sută. Mai fusesem cu unchiul meu „american“, cu un prieten care locuiește la Montréal, adică cu oameni pentru care Casa Universitarilor reprezenta un reper în București. Și care aveau nostalgia „grădinilor“ și mititeilor de altădată.

Hai să mergem! – îi zic. Ne întîlnim la Grădina Icoanei, chiar în parc. Sfîrșit de mai, natura care a explodat pe unde se mai ițește ea, de prin betoane, miroase promițător și crud a început de vară. Un soare alb, cernut, însă nu dogoritor. Luna perfectă de trăit în București, poate singura – luminoasa lună mai.

Tatăl meu stă pe o bancă și privește un grup de adolescenți care chiulesc de la liceu. Fumează, beau cola, fac pe nebunii, fetele și băieții se amușină unii pe alții, uneori se înghiontesc brutal cu hahaha-uri prelungi, alteori de-abia dacă îndrăznesc să se atingă. „Parcă tu nu erai așa!“ – îmi zice. „Ei sînt altfel.“ „Ba exact așa eram! Ai uitat“ – îi răspund.

Mergem – un tată la începutul vîrstei a treia și o fiică în pragul vîrstei de mijloc – spre Casa Universitarilor. Îmi place acum să merg cu părinții mei pe stradă în București. Parcă respirăm, în sfîrșit, același aer, simțim orașul la fel, ne acceptăm atît de ușor și de firesc. Cînd eram de vîrsta celor care chiuleau în Grădina Icoanei, nici nu voiam să aud de așa ceva. A merge la plimbare alături de părinți, prin centrul orașului, era o rușine imposibil de definit. Și o sursă permanentă de tensiune și conflict.

După un scurt drum prin soare, Casa Universitarilor ne apare ca o oază. Verdeață, liniștea netulburată de boxele cu hit-uri la modă, se aude chiar și o mierlă, umbră și o adiere de vînt răcoroasă, toată atmosfera aceea estivală de terasă „selectă“, la Neptun. Îmi imaginez că marea e undeva după colț. Însă nu orice fel de mare. Acea mare comunistă și disciplinată de „la steaguri“, fără umbrele și șezlonguri, doar cu cearșafuri întinse regulamentar și un timp potrivit pentru baie, un altul pentru plajă, în așteptarea orei pentru masa de prînz care se desfășura într-un loc identic cu Casa Universitarilor.

Am nimerit într-o buclă atemporală, totul e încremenit aici. Regăsești un București fără vîrstă, dincolo de tot ce s-a întîmplat în ultimii ani pe străzile lui – mitinguri, mineriade, tranziție, alegeri, cîini vagabonzi și stîrpirea cîinilor vagabonzi, lumini de Crăciun. Acel București nu există la Casa Universitarilor, toată emoția străzii, marasmul, entuziasmul ieftin n au reușit să pătrundă. Ca și cum o cortină grea s-ar fi lăsat în spatele nostru, în momentul în care am ochit una dintre cele trei mese libere de patru persoane, fiindcă toate celelalte erau unite pentru două grupuri care „sărbătoreau“ ceva. Și, uitînd-mă la ele, am avut senzația că tot sărbătoresc de cîteva zeci de ani, că de prin anii ’80 oamenii nu s-au mai ridicat de la mese și că au reușit într-un mod miraculos să îmbătrînească acolo, în fața sticlei de Grasă de Cotnari și a cefei de porc la grătar, cu cartofi prăjiți și salată de varză.

Chelnerițele apar cu promptitudine, îmbrăcate în uniformele lor, ne aduc meniul, ne aruncă acele zîmbete obligatorii. „Iată o terasă unde nu trebuie să aștepți!“ – îmi zic. Nu mă mai întreb de cîtă vreme sînt ele „captive“ aici.

Prețuri mici, porții mici – ca-n comunism! Anton e dezamăgit că n-au meniu fix. Pentru el „meniul fix“ reprezintă o invenție de succes a civilizației occidentale. Comandăm și purtăm conversații standard: „Vinul îl doriți șpriț?“, „Aducem și pîinică?“, „Smîntînă și ardei la ciorbică?“

În timp ce mîncăm, observăm cele două grupuri. Primul este unul alcătuit din doamne în jur de 60-70 de ani. E o reuniune de clasă, de facultate, de întreprindere – o secție exclusiv de femei. Uitîndu-te la masa lor, te uiți la o frescă – vezi cu precizie cum au trecut anii peste toate acele glorioase soții și mame, din perioada 1960 1980. Îți dai seama despre fiecare cît de bine s-a îngrijit sau cîte necazuri a avut, ce statut social etc. Unele „s-au ajuns“, altele sînt în continuare acele „colege“ modeste pe care nu le-a întrebat nimeni ce-și doresc și ce visează. Cîteva sînt în zona kitsch a senectuții, cu paiete și mărgele, cu acel ruj prea roșu întins pe niște buze inerte. Dacă aș reuși să intru în gîndurile lor aș auzi toate acele termene de comparație, inevitabile la o astfel de reuniune – „Oare X arată mai bătrînă decît mine?“, „Uite că Y are pielea mai lăsată, mai ales gușa!“, „Sînt mai slabă decît Z, deși am avut doi copii și ea nu are nici unul!“

Mă uit la mîinile tatălui meu: pielea se strînge, începe să semene cu un pergament, „citești“ venele, îți vine să dai la o parte tot acel ambalaj care începe să se deterioreze. Să întorci pagina, ca să regăsești omul de dinăuntru. Mă uit și la mîinile mele – nici pielea mea nu mai e atît de fermă cum era odată. Timpul nu iartă pe nimeni, nici măcar la Casa Universitarilor.

Doamna cu alură de directoare de școală din capul mesei face liniște ciocănind cu lingurița în paharul de vin. Este momentul unui speech. Unei doamne din categoria „colegelor“ modeste îi zboară șervetul din poală. Anton se ridică, îl culege de pe jos și i-l înapoiază. Ca orice bărbat care începe să îmbătrînească, e fascinat de tot ce înseamnă bătrînețe. Așa cum eram noi, pe timpuri, fascinați și plini de repulsie, în același timp, față de adolescență și de manifestările ei.

Acestea două sînt vîrste curioase. La vîrsta mea, de pildă, nu mă fascinează nimic, doar aștept să treacă pe lîngă mine anii, unii complet goi, alții cu bucurii mărunte. Habar n-am la ce e bună și cui folosește vîrsta „de mijloc“ – n-ai nici o surpriză și, pentru că ești încă tînăr, nici un regret major.

„Vă mai pun un șpriț?“ Mă uit un pic speriată la chelnerița care chiar e în afara tuturor vîrstelor. În uniforma ei alb cu negru, e doar un icon al anilor ’80.

În al doilea grup sînt și cîțiva -domni, tot în vîrstă și într-o stare avansată de șprițuială. De aceea se vorbește tare, certăreț și angoasant. „Aia e o masă de securiști!“, spune Anton.

Da, chiar e o masă de foști securiști, de „artiști ai poporului“, de reprezentanți. Dintre care unul vrea să se afirme: „Noi am salvat oameni înainte de ’90 și acuma ne arată cu degetul, sîntem puși la zid!“

„Doriți un desert?“ Taică-miu comandă un profiterol, eu îmi iau inevitabil clătite cu dulceață.

După speech-ul „doamnei directoare“ din capul mesei, „fetele“ zumzăie într-un mod plăcut, de la „masa securiștilor“ se mai aude din cînd în cînd cîte un strigăt recalcitrant. În rest e liniște, aceeași liniște de la început, dacă îți ciulești urechea poți asculta și mierla.

Sînt oameni care aparțin Casei Universitarilor. Pentru noi, ceilalți, e doar o haltă. Care îți dă senzația unui București tihnit, „așezat“, patriarhal. Însă nu acesta e orașul meu. Orașul meu e viu, în mișcare, în schimbare. Abia după vîrsta de 30 de ani am învățat să-l iubesc. Mai ales în „luminoasa lună mai“, atunci cînd capătă o strălucire aparte. Nu mi-aș petrece nici o altă lună mai în altă parte.

Așa cum mă așteptam, Anton n-a reușit să-și termine profiterolul și mi l-a pasat mie. Are exact același gust răcoritor de recompensă, după o zi disciplinată de plajă, la Neptun.

Plecăm. Un tată și o fiică. Oarecum mulțumiți că am împărțit un timp unul cu altul, așa cum făceam atît de des, odinioară. În Herăstrău, în Grădina Botanică sau oricunde în altă parte, în București. În urma noastră, un rest de profiterol se topește pe o masă.