Martie – femeia e numai una

Într-un an, am decupat un Donald dintr-o carte de colorat, l-am colorat cu cariocile chinezești în 24 de de culori de care eram foarte mîndră, pentru că arareori se găseau la librărie, l am lipit cu „pastă albă de lipit Pescăruș“ pe o bucată de carton lucios, i-am atașat rățoiului un soi de buchețel de flori din plastic recuperate de la un mărțișor din anii trecuți. A ieșit o felicitare cam kitsch, dar tovarășa m-a lăudat și mi-a spus că neapărat să scriu ceva în interior, eventual o poezie, pentru că eu știam „să scriu frumos“. Am scris caligrafic cu stiloul meu tot chinezesc, care nu lăsa pete de cerneală niciodată – cîteva versuri, nu le mai țin minte, parcă erau ceva cu „în grădina de flori a primăverii, tu, mamă, ești cea mai mîndră floare“, apoi am mai scris mare și lăbărțat „La mulți ani!“. Vreo două colege m-au rugat să le scriu și lor poezii în felicitările pe care le au făcut la clasă, însă am încercat să le explic că „mama e numai una“, nu pot să compun versuri despre mamele lor pentru că nu le cunosc. S-au cam bosumflat, n-au priceput nimic din frămîntările poetului și că exista și un soi de deontologie. Mama mea păstrează și acum felicitarea în caietul cu rețete pentru prăjituri. Arată la fel, Donald nu a îmbătrînit deloc, nu s-a decolorat și nici nu i-a căzut buchetul de flori din mînă, de parcă n-ar fi trecut peste el mai bine de 30 de ani.

Pregătirile începeau cu o săptămînă, două, înainte. De fapt, simțeai că se apropie momentul festiv cam de pe la sfîrșitul lui februarie, atunci cînd, în Bucureștiul cenușiu și mocirlos de la zăpada topită, apăreau țigăncile cu ghiocei și cu „Ia zambilica!“. Tot cam atunci, platoul din fața magazinului Bucur Obor se umplea de tarabele cu mărțișoare – aproape singura „afacere“ anuală a unor mici întreprinzători sau artiști la care statul comunist închidea ochii. Ai mei cunoșteau ingineri care trăiau bine toată primăvara și își strîngeau și bani pentru concedii din mărțișoare. Începeau să le asambleze de prin ianuarie din tot soiul de nimicuri – flori și frunze presate, mărgele, pene, petice de stofă și cioburi de sticlă. Lucrau la serviciu, pentru că tot frecau menta în timpul orelor de program. Iată ce pot face două mîini dibace! Din mîinile acestor oameni ai muncii ieșeau fluturi, buburuze, pisici și alte animale de toate soiurile, muțunachi și tot felul de drăcovenii. Însă cele mai apreciate mărțișoare erau tot cele de la Fondul Plastic, doar că erau mai scumpe. În magazinul Bucur Obor, la raioanele de parfumerie, confecții femei, tricotaje, chiar și la auto-moto-velo-sport, puteai citi sloganuri publicitare de genul: „Martie – luna cadourilor“.

Și tot pe la sfîrșitul lui martie, taică miu se învîrtea prin casă oftînd și-și număra pe degete colegele de la serviciu. Mereu îi ieșeau prea multe. „De unde naiba sînt atîtea femei? Trăim într-o epocă a matriarhatului!“, exclama el, apoi o întreba pe mama dacă n-ar fi cazul să-și ia o zi liberă, iar mama îi spunea că „nu se face“. Atunci, Anton continua să ofteze și venea în camera mea: „Ia să văd, Adina, ce mărțișoare mai ai tu din anii trecuți!“ Scoteam cutia cea mare din dulap și începeam să le numărăm, să le sortăm, ăsta mai merge, ăsta nu, să le recondiționăm pe unele. La cîteva țineam destul de mult și nu voiam să le dau. „Adina, dă-mi și fluturele ăla din pene… lasă, că-ți iau anul ăsta unul și mai frumos!“, încerca el să mă convingă. Pînă la urmă, i-l dădeam, n-aveam ce face. Acum, cînd îmi amintesc, mă înduioșează tot acest circuit al mărțișoarelor în natură, de la un an la altul, de o femeie la alta, femei care nu se cunosc între ele și nici nu au șanse să se întîlnească vreodată. Și cumva întreg ritualul marca, într-un mod simbolic, trecerea timpului, așa că mărțișoarele astea, croite de inginerii care nu aveau ce face, căpătau un suflet.

La Obor mergeam și eu ca să casc gura și să cumpăr mărțișoare pentru colegele mele, și mai ales pentru tovarășa. Îmi lua ceva timp, pentru că existau niște criterii – mai frumoase și mai scumpe pentru prietenele mele cele mai bune, ieftine și urîte pentru „proastele“ din ultimele bănci. Fetele puteau să aprecieze și să cîntărească prietenia în funcție de mărțișoarele pe care le primeau. Cea mai grea alegere era mărțișorul pentru tovarășa, pentru că nu puteai să-i iei orice fleac, aici mă ajuta și mama.

Așadar, în ziua de 1 martie dimineața, la prima oră, catedra tovarășei se umplea de plicuri și de flori. Fiecare elev se ridica în mod disciplinat, dar discret, din bancă și făcea cîțiva pași pînă la catedră ca să și depună ofranda. Chiar dacă primăvara nu se simțea încă pe-afară și nu adia blînd zefirul, ca-n cîntecul de la cor, ea poposea pe rînd în toate clasele din școala noastră, pentru că toate tovarășele, fără excepție, primeau mărțișoare, indiferent dacă erau frumoase ca niște zîne sau bătrîne și grase. Și toate parcă se îmbujorau la față, ochii începeau să le strălucească, iar hainele lor de multe ori maro sau gri, pentru că altele nu prea existau prin magazine, la confecții femei, aveau de-acum și pînă prin 15 martie cîte o pată de culoare.

Mă întorceam acasă cu pieptul plin de mărțișoare, ca niște decorații, iar Anton era curios să vadă recolta pentru anul viitor. „Da, stăm bine!“, zicea el.

După ce trecea 1 martie, la școală începeau pregătirile pentru Ziua Mamei. Uneori făceam serbare, alteori nu. Tovarășa secretară de partid ne spunea că, desigur, mamele noastre sînt importante, însă să nu uităm că mai avem o mamă mai presus de toate și ea se numește tovarășa Elena Ceaușescu. Eu n-o cunoșteam personal pe această tovarășă, nu-i dădusem niciodată nici mărțișoare, nici flori, așa că nu mă gîndeam la ea. Mă gîndeam doar la mama mea care e numai una și cum să-i aduc un mic omagiu din sufletul meu de copil. Îmi promiteam în gînd să n-o mai supăr niciodată, să nu mai fac mofturi la mîncarea pentru care stă la cozi ore în șir și să nu mai joc cu Anton fotbal prin casă tocmai duminica după-amiaza, ca s-o trezim din somn, că doar atunci mai are și ea timp să se odihnească. Timp de o săptămînă mă țineam de promisiuni, după care uitam și reveneam la vechile obiceiuri.

Mi-am amintit de toate aceste mici momente atunci cînd un prieten, care a declarat că urăște ziua de 8 Martie, m-a întrebat cu inocență: „Cînd o să fie și Ziua Bărbatului?“ I-am răspuns că există una inventată de o companie care vinde bere. Dar de ce femeia ar fi asociată cu flori și alte lucrușoare gingașe, iar bărbatul doar cu ingurgitarea unei cantități corespunzătoare de bere? Bărbatul nu are și el un suflet sensibil? – am continuat o vreme discuția, pînă cînd ne-am dat seama amîndoi că nu duce nicăieri. Gîndin-du mă la acel martie „omagial“ din anii comunismului, de multe ori atît de artificial și de vetust, la proslăvirea femeii și, mai ales, a mamei, cu orice preț, care totuși ne aducea un pic de bucurie în tot marasmul care ne înconjura, îmi dau seama că martie cel de acum, comercial și plin de la fel de multe obligații, nu-mi mai spune nimic. E doar începutul unui splendid anotimp în care, femei și bărbați deopotrivă, ne vom simți ca niște fluturași kitsch, cu trup de mărgele și cu aripi din penele rătăcite de pasăre, ne vom lua zborul, pentru că „rîde întinsul plai / și gîze mici se joacă în soarele de mai“, exact ca-n cîntecul de pe timpuri, de la cor.

Foto: adevarul.ro