Eram depedentă de jocuri pe computer, jucam și cîte opt ore pe zi, cînd mi-am dat seama că era prea mult, mi-am șters conturile și „m-am lăsat“. Și acum am nostalgia acelor timpuri și a vieților virtuale pe care le-am lăsat în urma mea. Mi am zis că
Totdeauna i-am invidiat pe copiii care mergeau în vacanţe la ţară. Mi se părea un privilegiu să ai măcar o bunică la ţară unde să poţi vedea vacile care se întorc de la păscut, să poţi da de mîncare la găini, să te poţi duce la furat de mere şi să
Mama-mare i-a supraviețuit cinci ani, a murit într-o zi însorită de toamnă, cu un soare blînd, cernut, simțeam cum ne zîmbește de undeva de sus. În primii ani după moartea lui tata-mare, a trăit un soi de „resuscitare“, ea, femeia casnică și „fără pensie“ care a depins mereu de el, s-a simțit cumva liberă, avea chef să umble, să călătorească, să vadă pentru ultima oară satul ei natal din Oltenia. N-a plecat, însă, nicăieri, a trăit în continuare modest și tot în umbra lui, pînă
De vreo două săptămîni locuiesc la Gherla, un orășel din Ardeal, facem un film documentar în zonă și am luat hotărîrea să ne mutăm aici pentru o scurtă perioadă de timp, ca să fim mai aproape de subiectul nostru. De pe terasa apartamentului pe care l-am înc
Nu știu de ce n-am ajuns pînă acum la Viena – poate că nu s-a ivit ocazia și mereu mi s-a părut cumva un oraș peste deal, unde aș fi putut merge oricînd, față de alte locuri aflate la mii de kilometri depărtare, cele la care visam. Însă pe măsură ce trece timpul și viața îți devine din ce în ce mai „burgheză“ și mai legată de locurile cunoscute sau recognoscibile, destinațiile exotice se estompează, se transformă în nebuloase de pe alte planete. Acum, la o adică, aș putea să a
Mai mult ca sigur, cu toții am avut parte în viața asta de dezămăgiri legate de anumiți oameni din jurul nostru și, cu cît aceștia au fost mai apropiați, părinți, frați, surori, copii, iubiți și iubite, cu atît sentimentul de pierdere a fost mai dureros. Însă nu despre dezamăgire în sine este vorba în acest articol. Este vorba despre acei oameni cu care ai stat de multe ori la taclale, ați împărțit o masă, o bere, ați „fraternizat“, ați simțit că sînteți pe aceeași lungime de undă, v-ați r
Astăzi manelele nu mai sînt mainstream, dar sînt hip și sînt cool, se poartă printre ONG-iști și intelectuali progresiști, e o din aia, cum se cheamă, „modalitate de expresie artistică“.
Coborîm în oraș, pe trepte, eu întrebîndu-mă (cu groază) cum le voi urca înapoi. Orașul e o bijuterie, dar parcă totul e prea frumos, prea glamour, pe strada centrală sînt magazine de firmă, oamenii vin la Taormina ca să-și ia blugi și papuci.
Pamuk lasă în urmă „contextul european“ și povestește despre Muzeul Inocenței de la Istanbul – primul muzeu din lume care a fost mai întîi ficțiune și apoi a apărut în realitate, despre obiectele pe care le a colecționat, despre romanul pe
Ortigia este un loc exclusiv turistic, ca multe altele din Italia, însă asta nu-i știrbește din farmec. În extrasezon poate să ți separă un pic dezolant și, cu atît mai mult, încîntător, o insulă a unei insule, un capăt de lume cu o faleză stîncoasă de car
Autobuzul direct de la aeroportul din Catania face o oră și jumătate pînă la Siracuza pe o autostradă pe alocuri peticită, dar totuși autostradă, care se desfășoară de-a lungul coastei și trece prin cîteva tuneluri cum nu-mi imaginez că se vor construi vreo
„Femeia“, cu toate atributele sale ridicate în slăvi, făcea și ea parte din ideologie, însă se știa cît de chinuite erau, de fapt, femeile acelor vremuri – de la interzicerea avortului și spaima permanentă a unei sarcini nedorite la eforturile zilnice de a încropi ceva de
În aeroportul din Catania, românii noștri încep să se împrăștie, aproape nici unul n-a plătit bagaj de cală, și-au înghesuit cîteva lucruri în gențile pe care le-au putut lua gratis în cabină. Afară e cald, un soare plăcut și binefăcător de primăvară, s
Dincolo de mirosuri, mai erau și orele de educație fizică în sine. Probele de gimnastică în care trebuia să faci o cumpănă perfectă, podul de jos, podul de sus, totul la normă, indiferent dacă un copil avea elasticitate sau nu (dacă nu avea, era presat d
„Am Tinder de la începutul clasei a noua… merge așa, de plictiseală.“ – spune ea cu mîndrie. „Mai ai noroc să întîlnești și oameni mișto… eu, de exemplu, discut aproape numai cu străini, cred că aș avea unde dormi pentru o noapte în fiecare capit
Îl găsim și pe omul nostru, e la a treia bere, tocmai s-a întors de la muncă, din orașul mai mare din apropiere. Se bucură că ne vede, de fapt, toți se bucură, apariția unui străin rupe monotonia, mai au cu cine schimba o vorbă. Omul e necăjit – nu știe încă
Nu m-a „terorizat“ deloc Eminescu nici în gimnaziu și nici în liceu, au fost alți autori canonici cu care m-am luptat la propriu, printre care Creangă, cu regionalismele sale nepotrivite pentru vîrstele mici, Sadoveanu, cu descrierile sale int
Valea Prahovei a devenit un amestec de kitsch, snobism și mitocănie. Nici nu mă mir, Bucureștiul distruge cam tot ce e în jur pe o rază de vreo două sute de kilometri, comuna Voluntari se prelungește pînă la Mamaia, iar Pipera se mută constant și p
Povestea cu avizele mi se pare desprinsă dintr-un alt timp, pierdut în negură – oare cum înțelege generația asta nouă, digitală, pentru care totul se petrece online, la un click distanță, că poți obține ceva, de pildă o scrisoare (dar ce e aia scrisoare?!
Nu ne permitem vinuri mai scumpe de 30 de lei. Ce găsim special în jur de 30, transmitem mai departe. „Anton, am găsit un trapiche, argentinian, foarte bun… știu că e sec și că tu n-ai încredere în vinurile străine, dar merită să-l încerci!
Au consumat, uneori în neștire, clasicele sarmale, piftie, șorici, caltaboș și sîngerete, apoi, după ce au înghițit cîte o pastilă pentru digestie, au trecut la din nou „tradiționalii“ cozonaci. Unii au ajuns la spital, alții au supraviețuit. Nu-mi d
În curînd o să rămînem fără sate cu rude, așa că ne vom baza pe criteriile 2 și 3: să existe producători locali în zonă și să fie un sat frumos în care să vrei să rămîi o noapte. Scopul brunch-urilor e de a promova gusturile locale (și ne referim doar la rețet
Prima mea călătorie la Paris, în urmă cu mulți ani, a fost fragmentată de multiple pahare de vin. De fapt, era prima mea ieșire în Occident și eram copleșită de Paris, de oameni, de diferențe. Orice s-ar spune, Parisul este peste așteptările tuturor celor care își im
Cînd nu mai regăsești locuri pierdute undeva prin străfunduri de memorie, spații prin care ai trecut întîmplător, itinerarii, trasee, îți dai seama, cu neplăcere, că au trecut ceva ani peste tine. Iar felul în care s
Am înghițit destulă iarnă ca să-mi dau seama că nu e pentru mine. Nu are nici o legătură cu litiul. Singura veste bună e că peste trei săptămîni ziua va începe să crească. Se va simți abia pe la sfîrșitul lui ianuarie.
În București locuiesc în mod discret (uneori aproape invizibil) cîteva mii de imigranți chinezi. Vreo 20.000, cam așa, din datele neoficiale, dar statisticile nu contează prea mult în cazul ăsta, pentru că unii pleacă, alții vin, înlocuindu-i pe ce
Aarhitectura, sentimentul de locuire, așezările grupate, senzația de burg, care este prezentă în toată Europa de Vest, de fapt, sub forme mai interesante, pînă la urmă te plictisești de ea. Există orașe în sud la fel de interesante, dar pe
La lumina zilei, am văzut și eu tîrgul mai populat – de români, de maghiari, de țigani unguri, toți dînd iama pe Strasse, împrietenindu-se, reîmprietenindu-se, bînd cafele pe la terase, vorbindu-și unii altora în cele două limbi, pe rînd sau simultan
Un service vestit, cu mecanici profesioniști și disciplinați, cu programări și cu cozi de bun augur, cu un patron aproape intelectual. A fost el de curînd cu mașina acolo, tot o revizie. „Lucrarea“ a fost tratată cu toată seriozitatea. Mașina a intra
Populația satelor românești pare îmbătrînită. Oameni care s au născut, au crescut și au îmbătrînit la țară, nu totdeauna în același sat, unii s-au strămutat „după om“ sau „după femeie“ un deal mai încolo. Sînt oameni care au cunoscut foarte puțin o altă realitate
Nu mai aveai energie să-ți duci copilul la dansuri și la pian, nu mai aveai chef să-l supraveghezi atunci cînd își făcea temele, să și le facă și singur. De multe ori, creșterea copilului se rezuma la nevoile primare, la regulile stricte din cartea Mama și copilul – igienă și nutriție. Am crescut mai proști, mai inculți? Nu neapărat, pentru că, avînd mai multă autonomie, alegeam să învățăm și singuri ceea ce ne plăcea. Am fost mai puțin iubiți? Categoric nu, poate doar această iubir
A apărut fenomenul numit overparenting, care îi are drept victime pe copiii supraprotejați. Copiii care se trezesc la ora 7, merg la școală, la after-school, fac o mie de teme, merg la înot și la pian și care cad frînți pe la ora 10 seara. Copii ocupați.
Tentați să vadă copiii ca pe un proiect, mai explicit, în stil corporatist, sau implicit, prin proiectarea propriilor dorințe și așteptări de viață. Partea amuzantă este că va fi mereu un proiect „ratat“. El își va rata ținta finală și va fi mereu o surpriză dacă „proiectul copil“ are alt obiectiv decît acela de a-și găsi și exprima unicitatea. Dar asta este partea frumoasă, umană a poveștii.
Ungurii îi așteaptă pe polițiști cu sucuri și cu prăjituri făcute în casă și le zic: „Domnule dragă, stinge te rog girofarul de mașină din fața casei, că ne e rușine!“
Banditul de zahăr se înhăitează cu mîrșavul cartof prăjit și cu mafia organizată a șuncii de Praga. Am fost la rîndul meu copil, iar nutriția mea și a altora asemeni mie ținea în primul rînd de supraviețuire, adică „să-i dăm copilului ceva să mănînce!“
Extremele care iau în brațe valorile creștine, însă ura pe care o manifestă fățiș le anulează de fapt orice formă de credință (oare credința nu prespune toleranță și iubire față de aproapele tău?). Totuși, de ce se întîmplă așa? Pentru că niciodată societatea românească din istoria recentă n-a fost dispusă mai mult la a urî ca acum. Și niciodată, după 1990, nu a fost de fapt mai încărcată de ură.
Vestul și Estul sînt la cîteva mii de ani-lumină distanță, și nu vorbim despre țări, despre granițe reale sau mentale, vorbim despre oameni, despre nepăsarea și delăsarea lor. Cum treci granița cu Cehia, reapar șmecherii de pe șosele care se grăbesc și „îți fac cu farurile“, autostrada e praf, veșnic în lucru, GPS-ul ne a redirecționat pe un drum național cu două benzi, bară la bară pînă la Brno. La benzinării
Mi-au dat lacrimile cînd am trecut cu piciorul și cu rucsacul în spate în Bulgaria, pe la Silistra. S-au activat din nou traumele și frustrările din comunism. Îmi ziceam: „Uite, sîntem liberi să mergem oriunde în lumea asta, arătăm doar un act și trecem mai departe, toate drumurile posibile ni se deschid“. Pînă și în ziua de astăzi
Mașina de gunoi vine de două ori pe săptămînă – lunea și joia. De obicei, „majoritarii“ își scot tomberoanele la poartă, e o regulă. Însă regula nu este deloc respectată de ceilalți. Ei scot gunoiul la poartă atunci cînd au ceva de aruncat. În general sînt resturi de alimente, în pungi de plastic, uneori aruncă și resturi de ciorbă direct pe trotuar. Mi se pare cel puțin surprinzător faptul că nu-i deranjează să iasă seara la poartă și să socializeze în preajma propriilor gunoaie care put.
Nu-mi pot imagina nici o vară fără să trec de vamă și să străbat cel puțin 20-30 de kilometri pe șoseaua care te duce în Bulgaria „profundă“, printre ierburi înalte, de o culoare nedefinită, să trec pe lîngă satele încă aproape anonime ce nu s-au „dezvoltat“ ca 2 Mai, care devine din ce în ce mai mult o combinație hidoasă
„Dacă partea subţie a splinei este îndreptată spre miazăzi, înseamnă că iarna vine de la miazănoapte. Dacă splina este umflată către coadă, înseamnă că sfîrşitul iernii va fi greu. Dacă splina este lungă şi subţire, iarna va fi lungă, dar gerurile nu vor fi aspre“.
„Don’t be a tourist in Romania“. Tipul mersese prin Ardeal, pe urmele prințului Charles, prin satele săsești deja trendy, plătise și cîte 100 de euro pe noapte și i se păruse cheap, descoperind niște adevărate „comori ascunse“ ale României
Bucureștiul se află pe locul 6 printre cele mai poluate orașe europene, după orașe precum Tetovo, din Macedonia, Snipro, din Ucraina, sau Tirana, din Albania. Alte orașe românești se găsesc și ele în top – Iași, pe locul 27, Cluj, pe 49 și Brașov, pe 63.
Puține capitale europene nu sînt orașe verzi. Datorită gradului de civilizație, comunitățile locale pretind autorităților parcuri, transport ecologic și altele. E păcat că la noi, în București, spațiile verzi se împuținează, au loc dezvoltări imobiliare peste ele. Tendința europeană e exact pe dos.
Am ușor spasm bronșic, cauzat de noxe. Nu pot să nu amintesc faptul că toaletarea nasului la ajungerea acasă îmi arată praf și negreală; cred că e un indicator grosier al gradului de poluare a aerului, dar fiecare poate testa asta pe pielea (nasul) lui.
Să reciclăm. Să lăsăm mașinile acasă ori de cîte ori este posibil, fiindcă este nociv și pentru noi, și pentru cei din jur să inhalăm noxe două-trei ore pe zi. Să ieșim în parcuri și să ne educăm copiii cît mai mult în natură, să ținem la sănătatea noastră fizică și psihică
Să-ți dedici timpul familiei, să nu te mai gîndești ce fac hoții ăia de la guvernare, cum încearcă să te mai fure. Să trăiești, de fapt. Nu i-am mai judecat în nici un fel, însă din nou mi-am dat seama că, în fond, îți trebuie și o doză de nesimțire ca să supraviețuiești în România. Unii pot să și-o asume, alții nu – cred că depinde, de fapt, de cît de aproape sau cît de departe te poziționezi față de Piața Victoriei. Sufletește vorbind.
Am revenit la cantonul Jepi, după aproape douăzeci de ani. Am trișat. N-am urcat șase ore pe Schiel, nu mi-am dat sufletul, am parcat mașina la Piatra Arsă și am pornit-o agale împreună cu tatăl meu, Anton, spre canton, prin jnepeniș. De la Piatra Arsă faci maximum 20 de minute, urci pînă într-o culme
Acea pisică roșcată, vag curioasă, capabilă de orice. Era un motan bătrîn, hîrșit, i-am dat niște lapte, l-a lipăit fără grabă și ne-a privit: oare ce au de gînd ăștia cu mine? A rămas doar o noapte. A fost cît se poate de liniștit, nici măcar nu i-am simțit prezența în casă.
