La un moment dat, tot trebuie să te lași! Despre mici sau mari dependențe

De un an și jumătate nu mai beau deloc cafea, la un moment dat m-am hotărît destul de brusc „să mă las“, ceea ce a implicat schimbarea unor tabieturi. N-am fost niciodată o mare băutoare de cafea, n-am făcut parte din categoria celor care își frecau nes cu cola, în studenție, ca să reziste nopților lungi de învățat și de stres, în sesiune, de fapt nu mi-a plăcut niciodată să fiu „trează“ și lucidă într-un mod artificial. Abia după ce „m-am lăsat“, mi-am dat seama cît de dependentă eram, de fapt: îmi amintesc că nu voiam să mă ridic din pat dacă știam că nu există vreun strop de cafea prin preajmă, ieșeam la două noaptea pînă la buticul non-stop ca să-mi cumpăr cafea pentru a doua zi dimineață, în deplasări aveam o cană în care mereu păstram cîte un strop de licoare maronie, cu un gust sălciu, just in case. Și toate acestea sînt acum de domeniul trecutului, ca și cum n-ar fi fost. Totuși, de ce am renunțat la o băutură și la un obicei care în principiu îmi făceau plăcere? Treptat, ajunsesem să capăt o aversiune față de cafea, eram convinsă că-mi face rău și că are potențial să mă ucidă – îmi mărea anxietatea (de fapt, citisem și studii care demonstrau că nu e recomandată cafeaua celor anxioși), îmi creștea pulsul, aveam extrasistole, mă agita în ultimul hal. Așa că am zis: dă-o naibii de cafea! Am încercat să o înlocuiesc cu cea fără cofeină (culmea e că mă agita și asta și mă uitam suspicios la chelnerii din cafenele – nu cumva a greșit și mi-a adus una cu cofeină?), cu ceai (care niciodată nu mi-a spus nimic, poate doar atunci cînd am fost răcită), apoi, cu nimic. Fără cafea, diminețile mele s-au schimbat drastic – nici acum, după un an și jumătate, în prima oră după ce mă trezesc nu știu ce să fac, mă învîrt fără sens prin casă sau uneori mă pun la loc în pat, micul dejun a devenit o masă principală a zilei (înainte, beam cafea și fumam ca un turc, acum nici nu-mi mai vine să fumez). După un an și jumătate, mirosul cafelei (proaspăt rîșnite) încă mă înnebunește, cînd am fost în Italia am stat cu nasul doar prin ceștile altora. Totuși, sînt mai puțin agitată și nu mai am extrasistole. De fapt, îmi dau seama că nu cafeaua era de vină, săraca, sau era, dar într-o mică măsură, și că totul se petrece la nivel mental. Cînd devii conștient de faptul că nu mai ai 20 de ani, nici măcar 30, și te sperie ideea că te îndrepți vertiginos spre partea a doua a vieții, trebuie să „te lași“ de ceva, de orice, ca să te asiguri că vei trăi cît mai mult și „sănătos“, cum ți se spune prin reclame. În cazul meu, nu m-am lăsat (încă) de un viciu mai important și categoric mai periculos, fumatul, nu mă gîndesc (încă) să renunț la plăcerea unor pahare de vin sau a unor beri (altfel, probabil că aș deveni antisocială și nici n-aș mai ieși în oraș), așa că am aruncat din balon cel mai ușor și inofensiv lest – cafeaua, iar balonul meu s-a ridicat din nou cu grație spre cerul albastru și lipsit de nori. Însă pînă cînd?

Viața noastră nu este altceva decît un cumul de obiceiuri, de pattern-uri, de mici sau mari dependențe, iar atunci cînd renunți de bunăvoie sau silit de împrejurări la ceva, de fapt renunți la o parte din tine. Totuși, cu toții avem diferite nemulțumiri legate de modul în care trăim, avem senzația că ceva e imperfect și ar trebui schimbat în mod fundamental, poate de mîine, de luni, poate de anul viitor. Încercăm să identificăm „răul“ care ne otrăvește, ne scurtează viața, ne ucide și să-l smulgem ca pe o buruiană din rădăcini – cafeaua, țigările, alcoolul, serialele TV, Facebook, locuința, țara, partenerul de viață. Ne dorim „o viață nouă“, scoasă din cutie, fără cute, fără uzură și defecte, pe care ne promitem că o vom utiliza altfel, cu mai multă chibzuință decît pe cea veche. Cînd nu putem singuri, apelăm la proptele, există tone de cărți inspiraținoale și motivaționale de tipul Cum să… – îți schimbi viața în 5 pași, 30 de zile etc. Să renunțăm la carne, la zahăr, să ne apucăm de sport, să slăbim douj’ de kile, să bem patru litri de apă pe zi, să nu mai gîndim negativ, să trăim ca niște floricele neprihănite pe o pajiște de mai… toate acestea devin posibile de mîine, de luni, de anul viitor. Orice e posibil cu un strop de voință! Totuși, uităm ceva esențial – faptul că sîntem alcătuiți din pattern-uri și mici sau mari dependențe, iar aceste pattern-uri le ducem cu noi oriunde, chiar și viața „cea nouă“. Cînd ajungi într-o cameră de hotel, în vacanță, să zicem, primul lucru pe care îl faci este să „te simți ca acasă“: despachetezi, îți rînduiești hainele în dulap, îți așezi periuța de dinți, deodorantul, loțiunile pe policioara de la baie, verifici cît de moale e salteaua. Niciodată n-o să dai năvală într-o cameră de hotel și brusc o să te apuci de yoga.

Ca mulți alții, probabil, sînt o persoană care dezvoltă ușor dependențe. Cînd e vorba de lucrurile care îmi produc plăcere, fac parte dintr-un context sau un ritual personal ce treptat se transformă într-un mod de viață, n-am nici un strop de voință. Interdicția în sine îmi repugnă, restricția mă demoralizează, autocenzura mă blazează. Totuși, anumite obiceiuri (nocive) pot intra în conflict cu dorința firească a fiecăruia de a trăi cît mai mult și, din nou, de a avea „un stil de viață sănătos“. Și aici intervine un sentiment de vinovăție. Să luăm ca exemplu fumatul. „La un moment dat, tot trebuie să te lași!“, îmi zice taică-miu, iar eu îmi aprind o țigară. Îi spun că da, o să mă las, îmi propusesem să mă las la 40, am depășit pragul, continui să fumez, îmi place să fumez, mi-aș dori să fumez mai ales în locurile în care e interzis fumatul, doar ideea că aș putea rămîne fără țigări îmi produce atacuri de panică. Însă am mai trecut printr-o renunțare, cea cu cafeaua, în fond a fost ușor, dacă m-aș lăsa și de fumat, după un an și jumătate aș zice: „Ce tîmpită am fost că am fumat atîția ani! Oare la ce m-a ajutat?“ și totuși, o vreme n-aș ști ce să fac cu mîinile, aș adulmeca fumul altora, o vreme n-aș mai scrie nimic, asta e! De cele mai multe ori, mai puternică decît voința este inerția. Bem cafea din inerție, fumăm din inerție, locuim în același apartament de douăzeci de ani din inerție și așa trece viața, ne iubim țara din inerție și ne batem cu pumnul în piept că sîntem români. Însă de ce ar fi inerția un lucru rău, în fond? Cel mai bine se vede cum funcționează în relațiile de cuplu lungi, de 20, 30, 40 de ani. Oameni care au pierdut, desigur, pasiunea inițială, au pierdut și din afecțiune undeva pe drum, care se ceartă și se împacă exact după aceleași pattern-uri, dar rămîn împreună din obișnuință, nu pot trăi unul fără celălalt, nu-și pot imagina dimineața în care se vor trezi și nu-l vor mai găsi pe celălalt alături. Oare ce vor face atunci? Nu va fi deloc la fel de simplu ca în cazul dispariției cafelei – să te învîrți debusolat prin casă sau să te pui la loc în pat. Ce vei face cu tine însuți cînd celălalt nu va mai exista?

La un moment dat, eram depedentă de jocuri pe computer, jucam și cîte opt ore pe zi, cînd mi-am dat seama că era prea mult, mi-am șters conturile și „m-am lăsat“. Și acum am nostalgia acelor timpuri și a vieților virtuale pe care le-am lăsat în urma mea. Mi am zis că voi avea mai mult timp pentru scris, pentru citit, pentru mine. De ceva vreme, am început să mă uit la seriale pe Netflix, sezoane întregi, și îmi dau seama că o dependență destul de -challenging și, în fond, modernă, adecvată lumii în care trăim, cea cu jocurile, a fost înlocuită cu o alta, mai pășunistă, de pensionar. Și haideți odată cu sezonul șase, că am rămas cu ochii în soare!

Foto: flickr.com