Oare de ce vîrsta asta de mijloc vine la pachet cu atîta prudență, cu atît de multă anxietate încît la o banală petrecere simți că vei călca pe nisipuri mișcătoare, că la orice pas greșit o să te scufunzi în propriul tău marasm?
Pe Facebook a stîrnit o mică isterie. A fost distribuit pe grupuri de iubitori de dihori, dar și la „rozătoare“. Ați pierdut cumva un dihor? Îl recunoaște careva? De unde a fugit? A fost numit „blănosul“ și „banditul“.
Două țări diferite, două Românii miniaturale coexistă în același spațiu, separate iluzoriu doar de o stradă și o linie de tramvai. Nici una dintre ele nu-mi dă vreo speranță că ne va fi mai bine.
Pentru că tot se apropie sărbătorile cu sarmalele și piftiile lor, m-am amuzat întocmind un top personal (și sentimental), amintindu-mi de mîncarea mai bună sau mai proastă de prin orașele și țările europene pe unde am fost.
M-am amuzat întocmind un top personal (și sentimental), amintindu-mi de mîncarea mai bună sau mai proastă de prin orașele și țările europene pe unde am fost.
În timpul regimului comunist, România a ratat mai multe „mode“ care ţin de diferite muzici şi stiluri de viaţă (decadent-occidentale, desigur), iar generaţiile din 1990 încoace încearcă să recupereze ceea ce n-au experimentat părinţii lor, trăind intens şi anapoda, fără să priceapă mare lucru din ce li se întîmplă. Totuși, poate că muzica le dă tuturor un sens, pentru că ea însăși are un sens.
La un moment dat, făceam alte incursiuni prin cartier ca să ochesc pubele din acelea mari, le găseam în spatele blocurilor în curs de anvelopare. Îmi notam locul în minte, apoi noaptea, ca hoții, ne duceam cu sacii în spate pînă la pubela respectivă și misiunea era îndeplinită.
Este locul perfect pentru un studiu antropologic, de pildă (antropologie urbană), dar și o sursă de inspirație pentru orice scriitor pentru schițe de portrete.
Oare ai tu dreptul, ca om, să hotărăști pentru viața unui animal și cînd să-i pui capăt, chiar dacă viața aia a devenit chinuitoare și inutilă, o extensie fără rost a vieții adevărate? Oare ai dreptul tu, ca om, să hotărăști, la un moment dat, pentru propria ta viață atunci cînd ajungi atît de uzat încît nu mai poți să fii de folos nimănui, nici măcar ție însuți?
Atunci cînd bei vin cu o prietenă, cu o doamnă, este altfel ca atunci cînd bei vin cu un grup vesel de prieteni și paharele se golesc unul după altul, cu toții aștepînd cu nerăbdare să fie reumplute, iar conversația curge într-un ritm „al vinului“.
Căci, în fond, ce reprezintă vinul? Niște struguri, îi culegi, i-ai stors, i-ai transformat în must, aștepți două săptămîni, au fermentat, s-au transformat în vin. Este simplu să faci vin, dar e nevoie de măiestrie ca să faci un vin memorabil.
În ceea ce mă privește, am descoperit vinul după mulți ani petrecuți în „țara vinului“, Franța, fiind eu însumi un mare băutor de… apă! În ziua cînd niște invitați ne-au oferit o sticlă bună de vin de Bourgogne (un Volnay sau Mercurey, care nu sînt chiar vîrfurile gustative ale unui Montrachet sau Romanée-Conti)… a fost o revelație și o revoluție!
Școala din cartierul meu mă face din ce în ce mai curioasă, așa că uneori mă opresc lîngă gard ca să mă uit la copii. Îi observ cum se joacă în curte, în recreații, din niște difuzoare se aude un soi de muzică mobilizatoare, micii „deținuți“ au ieșit la aer. Curtea e betonată, totul în jurul lor e cenușiu, nu vezi nici un copac, nici un fir de iarbă.
M-am reîntors pentru cîteva zile într-un orășel din Ardeal care mi-a devenit drag, cu foarte mult chef de toate aceste „șuețele“, toate aceste trăncăneli ardelenești, cu „Dă-i pace!“ și „Îi vreme“, cu uimiri sincere și cu întrebări care de multe ori încep candid cu „oare“ – „Oare cu ce să vă servesc?“, „Oare mai aveți nevoie de o pătură în plus?“.
Am povestit despre experiența mea legată de cazare, un B&B bine cotat pe booking (50 de euro camera single), unde am vînat purici în pat (motiv pentru care am plecat cu trei zile mai devreme, plină de mușcături),
De dimineață am avut ambiția să merg pe jos din cartierul Monteverde pînă la Colosseum. În fond, n-am venit la Roma ca să mă plimb? Google Maps îmi dădea o oră și zece minute, o nimica toată. Am coborît colina pe niște trepte, multe trepte, la umbra pinilor, totul în jur era înflorit și luxuriant, mă simțeam ca la Grădina Botanică, iar în jurul meu nu era nici țipenie, nici picior de turist, apoi am trecut rîul și am mers, am tot mers prin soare, un soare de octombrie care dogorea precum cel de
A trebuit să plec de la Roma cu trei zile mai devreme, așa că m-am bucurat cînd am găsit pe site-ul unei companii low cost un zbor chiar în seara respectivă la un preț cît de cît acceptabil. „Mai avem doar un singur bilet la acest preț!“, scria
Evit locurile turistice. Nu le bifez, nu le trec pe nici o listă, dacă ajung la ele, ajung absolut întîmplător, o iau aiurea pe străzi, uneori fără să mai deschid Google Maps. Evit autobuzele Hop On Hop Off, croazierele drăguțe pe Sena, pe Spree
Se întîmpla într-un orășel anonim din Ardeal care nu avea mai mult de 10.000 de locuitori, calea ferată se oprea acolo – ultima haltă a trenului personal care venea de la Oradea, dincolo de ea începeau munții. Se construiseră blocuri comu
Pe vremea cînd încă mai aveam o viziune romantică asupra prieteniei, aveam și mulți prieteni, cînd ajungeam vara în Vama Veche, de pildă, mă îmbrățișam cu jumătate din populația de acolo. Ce s-a ales de prietenii mei de atunci? De unii
N-am fost niciodată la all-inclusive, nici măcar la vreun restaurant de tipul all you can eat, însă am avut parte din plin de experiența micului dejun de tip bufet suedez pe la hoteluri din străinătate și, după conținutul farfuriilor, îmi dădeam seama c
Niciodată nu mi-a plăcut să particip la competiții de nici un fel, îmi dau emoții mai degrabă negative decît pozitive, nu dorm cu o noapte înainte, mă stresez inutil. Probabil că sînt de vină competițiile din copilărie și adolescență, acestea te pot marca cel mai
În primul rînd trebuie să ne respectăm concurenții. Ei nu sînt dușmani ce trebuie striviți pentru a ne simți capabili, importanți și demni de admirația celorlalți. Oponenții ne dau repere, ne ajută să fim mai buni și să creștem. Dar pentru aceas
La pensiune era Internet și mergea chiar bine, în prima zi prietenul nostru neamț s-a urcat pe niște scări, a tras de niște cabluri, doar pentru că eu eram nefericită, nu mă puteam conecta și în camera mea unde aș fi vrut să mai lucrez c
Bucureștiul e o „boală“, devii inevitabil dependent de agresivitate și de adrenalină și mă gîndesc deja foarte serios dacă merită să-mi continui viața aici, cu gîndul mereu la următoarea plecare, la următoarea fugă.
La finalul anilor ’90 am început să scriu articole și să le public, iar relația mea cu limba română s-a complicat și mai tare. Pe atunci, pentru că încă se citea cam orice, de la ziare de duzină pînă la reviste elitiste de cultură, existau oameni care veneau din cu totul alte domenii și trăiau bine-mersi din și cu limba română. Mi-am dat seama că îți poți încropi o „meserie“ folosindu-te de limba română. Mă înșelam, era doar o formă de supraviețuire. Așa că mulți ani am suprav
„În sfîrșit, cineva care vorbește engleză!“ E o doamnă în jur de 70 de ani, însoțită de două nepoțele blonde, disciplinate, cu un look tipic englezesc. Ne am întîlnit la patiseria din centrul Cavarnei, cumpărăm amîndouă pateuri calde cu brînz
Am mai trecut de două ori prin Krapeț, însă n-am stat niciodată, acum am rămas o noapte, fără booking, fără rezervare, ne am oprit la întîmplare la primul -guest house de pe marginea drumului, 50 de leva camera, femeia vorbea o engle
În anii comunismului, marea era obligatorie, regulamentară. Eu n-am avut parte de experiența taberelor pionerești de la Năvodari – cu cinci minute pe față, cinci minute pe spate, la plajă –, în schimb, am făcut
Îi aduci pe toți acești „oameni“ în casa ta, în viața ta, începi să te gîndești la ei ca la niște prieteni sau rude, îi iubești sau îi detești, însă nu-ți rămîn indiferenți. Cum să nu-ți dorești să afli ce se întîmplă cu ei mai departe?
În vacanța de iarnă, vom merge cu toții la Sinaia. N-am mai găsit bilete la hotelul «Intercontinental» unde am fost anul trecut, tot în vacanța de iarnă. Hotelul semăna cu o prăjitură pe care o poți găsi la Cofetărie – cu tortul Doboș sau mai
Era o cîrciumă la mine în cartier care semăna cu un cuibușor de Vama Veche din vremurile de odinioară. Atmosferă lejeră, mese încropite care stăteau să se dărîme, muzică bună, WC-uri care puțeau, beție, vomă pe pereți (ei, aici poate exag
Mamă, de ce ți-e dor, de fapt? – o întreb. De aglomerație, de mizerie, de iernile în care aproape că nu vezi soarele și de verile sufocante, de țînțari și gîndaci? Da, de toate astea, mi-
Românii sînt harnici și muncitori. Așa am învățat noi, la școală, din manualele noastre comuniste sau de la „tovarășele“ transformate ulterior în „doamne“, așa au învățat, din inerție, și generațiile care au urmat. Tata, în uzină și mama, pe ogor. Sau
Băieții s-au distrat, și-au pus muzică și au jucat cărți, însă pe mine nimic din ce e legat de o călătorie cu autocarul nu mă mai distrează. Nu-i înțeleg pe cei care aleg să facă turul Europei cu autocarul, cred că aș lua-o razna după prima mie de kilometri.
Meseria de jurnalist inspira respect, își avea prestigiul său, deși puteai să devii jurnalist din nimic, ingineri agronomi, profesori de liceu sau poeți treceau printr-o reconversie rapidă și se apucau să scrie la gazetă, apăreau publicații noi peste noapte, exista o efervescență a presei, existau și bani care s-o susțină.
În călătoria noastră prin Slovacia, am ajuns în trei sate din zone diferite ale țării. Sate îngrijite, cu asfalt bun pînă în mijlocul pădurii, cu apă curentă, gaze, canalizare, care nu-ți creează senzația de „la țară“ din România, deși au și ei vaci, cai sau păsări de curte, în unele cazuri mufloni. Casa „părintească“ din chirpici a dispărut (dacă o fi existat vreodată), a fost înlocuită de o casă nouă mai trainică, de multe ori tip vilă, însă nimic opulent sau grotesc, totul e construit cu bun-
În Slovacia „profundă“ am ajuns printr-o Ungarie „profundă“, pîrjolită de soare. E a treia oară cînd traversez Ungaria în drum spre o altă destinație mai „ofertantă“ și mi se face oarecum milă de unguri, din punct de vedere al spațiului geografic –
Am prieteni care își construiesc mega-case pe la periferia Bucureștiului, își fac credite pe care le plătesc în 20-30 de ani, de unde au atîta curaj și energie? Și de ce și-ar dori să locuiască, de fapt, într-un cîmp? Și am alți prieteni la fel de în
Ca-n bancul cu „Ține bate la ușă? Muțafirii sau poliția?“, nici chinezii noștri nu preau știau să deosebească între ele uniformele autorităților române, așa că se temeau de orice uniformă, ajunseseră, la o adică, să dea șpagă și Poliției Rutiere și celor de la „locală“ care mai dădeau cîte o tură prin „Dragon“, să mai facă și ei un ban cinstit. Aproape toate firmele chinezești erau cu actele în neregulă, pentru cei mai mulți nu se inventase casa de marcat. Însă erau conștien
Uneori definim stările de fericire prin ieșirea din niște stări de nefericire, momentul acela în care respiri ușurat, am scăpat. De o posibilă boală, de un posibil conflict, de un posibil declin. De pildă, momentul în care, deși ai niște suspiciuni, ieși di
Nu știu alții cum sînt, dar mie îmi place mai mult la Bookfest decît la Gaudeamus. Poate pentru că este un tîrg de vară și atmosfera e mai relaxată, mai de vacanță – oamenii, după ce participă la lansări, își cumpără mai multe cărți decît și-au propus inițial, așa că se după naibii salariul pe o jumătate de lună, după ce se „culturalizează“, merg și la un mic și-o bere cu prietenii,
Pentru mine, cel mai important cîștig al zilei de 26 mai a fost faptul că am demonstrat că ne dorim să facem parte în continuare din Europa, într-un mod activ și nu la o margine a ei. Și într-un moment de fragilitate a Europei în sine. Vreme să facem parte din acea Europa pașnică, ideală, a good -place to live, o Europa nu doar a migrației, dar și a vacanțelor, a călătoriilor de plăcere. O Europa a bunului-simț. Am demonstrat asta nu doar pe 26 mai, cînd am ieșit din bulele noastre personal
Puștiul mă va întreba: cum poate ștampila aia să-i schimbe lui viața „în mod concret și acum“? Și n-aș ști ce să-i răspund. Sau răspusul ar fi relativ – poate că ți-o schimbă, poate că nu, poate chiar nu există nici un exit pentru tine și ne vom lup
„No, pe unde umbli?“, ești întrebat cîteodată în loc de banalul „Ce mai faci?“. Scopul întrebării, dar și al umbletului este altul – ești invitat să povestești, să aduci vești de pe unde ai fost. Oameni care se cunosc de 20-30 de ani nu-și vorbesc la per tu, se „domnesc“, deși sînt prieteni buni (asta o știam din nou din copilărie, cînd trebuia să mă adresez tuturor cu sărut-mîna, inclusiv bărbaților). E o politețe un pic exagerată, dar care din nou face bine în gestionarea
Cum poți să faci din limba și literatura română o „profesie“ și mai ales de ce această alegere? Înțeleg cînd e vorba despre engleză, franceză, germană, limbi universale, totuși de ce tocmai limba română?
