Unde am mîncat cel mai bine în Europa? (1)

Am descoperit un Top 20 gastronomic al bucătăriilor statelor europene, întocmit de farandwide.com, în care România ocupă un binemeritat (?) loc 11, împreună cu Ungaria, cele două țări sînt luate „la pachet“, un soi de „Ce mi-e Bucharest, ce mi-e Budapest“. De fapt, a fost băgată în seamă doar bucătăria din Transilvania (și Bucovina), cu influențele ei austro-ungare, ceea ce mi se pare necinstit față de sărmăluțele în foi de viță din sud, de saramura de crap dobrogeană, de ciorba de praz oltenească și de atîtea altele. În fine, pe primele trei locuri se află, într-un mod previzibil, Spania (și Portugalia), Franța și Italia. Și pentru că tot se apropie sărbătorile cu sarmalele și piftiile lor, m-am amuzat întocmind un top personal (și sentimental), amintindu-mi de mîncarea mai bună sau mai proastă de prin orașele și țările europene pe unde am fost. Desigur, topul meu e pur subiectiv, sînt țări precum Grecia sau Marea Britanie unde nu am ajuns încă sau țări pe care nu le-am luat în calcul pentru că nu am mîncat acolo nimic specific sau tradițional, din diferite motive, unele legate și de buget – de pildă, la Berlin, de fiecare dată, m-am înfundat cu sushi pentru că era făcut de japonezi de la mama lor și era mult mai ieftin ca la noi sau am mîncat la turci, cu 5-6 euro; la Bruxelles am mîncat doar mîncare „europeană“ care, exact ca engleza „europeană“ funcționărească, nu-ți spune nimic etc. Însă totul depinde de gusturi. Așadar:

10. Polonia. Întîmplător am fost într-o vizită „oficială“ și mi-am petrecut mult timp prin restaurante unde uneori ni se țineau chiar mici prelegeri în timp ce mîncam, un soi de pps-uri de masă. Mîncarea tradițională poloneză nu m-a încîntat de fel – mi s-a părut grea, prea sățioasă, mult porc, cîrnați, multe sosuri – combinații ciudate între dulceag și sărat, mulți cartofi. Mă ridicam de la masă și mă simțeam ca o bilă ce se rostogolește spre următorul „obiectiv“. Totuși, trebuie să recunosc că acest comfort food – cum îl numesc specialiștii – se potrivea de minute cu vremea de afară, rece și mohorîtă, de decembrie. Să tot mănînci și să dormi, să dormi și iar să mănînci. La un moment dat, în afara programului, ne-am nimerit într-o crîșmă din Wroclaw, cu muzică jazz live etc. și, entuziasmați de atmosferă, am procedat cum procedau toți polonezii de pe la mese – am dat pe gît shot-uri de vodcă și am stins cu bere la halbă. Pentru că nu aveam antrenament la acest sport local, ne-am pilit cu toții, desigur că ne-a durut capul a doua zi. Totuși, mi-a plăcut ceva la mîncarea poloneză, un switch foarte interesant, influența evreiască. În Cracovia, am dormit într-un hotel cu filactere în fiecare cameră și am avut parte de un mic dejun minunat cu pește marinat, salate cu somon afumat și icre. Iar la Varșovia, într-un restaurant cu mîncare cușer, am regăsit pe masă, la aperitive, salata de ouă cu sos de muștar pe care mama o face de fiecare dată de Paște și de Crăciun. Habar n-aveam că era evreiască, cred că nici mama nu știe, cum a ajuns ea pe masa de sărbătoare a familiei noastre rămîne un mister.

9. Paris, Franța. Am luat în calcul Parisul în topul meu, deși se știe că Parisul nu e Franța, așa cum Berlinul nu e Germania sau Bruxelles-ul – Belgia, din două motive. La una dintre vizite, am locuit acasă la o doctoriță pensionară, trecută binișor de 80. Luam micul dejun împreună, după care hălăduiam în legea noastră prin oraș și mîncam te miri ce, uneori din supermarket. Însă acel mic dejun ritualic mi-a rămas în minte – doctorița, greu deplasabilă, își trimitea în fiecare dimineață chiriașa, o nevăzătoare, dar care știa pe de rost fiecare colțișor din cartier, să cumpere baghete calde. Mîncam la masa din sufragerie, cu argintărie, porțelanuri și tot tacîmul. Gazda noastră tăia baghetele, le ungea cu un strat subțire de unt (divin), apoi ne umplea niște cești uriașe, de fapt mai mult niște boluri de supă, cu o cafea slabă și aromată. Ea rareori sorbea cafeaua, mai mult își înmuia bucățele de pîine cu unt în ea și le mînca. Ce masă poate fi mai simplă de atît? Poate doar pîinea proaspătă cu ulei de măsline din Italia care te satură și nu-ți dorești nimic altceva. Acel mic dejun, perfect în simplitatea lui, nu doar că ne hrănea, ne încălzea sufletele. Al doilea motiv este un bœuf bourguignon impecabil, carnea de vită se topea pur și simplu în gură. La un meniu al zilei de 10 euro, în Cartierul Latin.

8. Croația. O țară ca o fîșie pe malul Adriaticii, croații profită desigur de mare și de tot ce le oferă ea, însă mîncarea lor are personalitate, e diferită de cea din Italia de peste gard. Am stat vreo zece zile la Split și prin împrejurimi, am mîncat chestii light și fresh, așa cum îmi plac mie, pești uneori necunoscuți sau pur și simplu cu nume intraductibile, după mese am băut digestivele lor dintre care cel mai bun rămîne Pelinkovac – faimos în toate țările din fosta Iugoslavie. Mîncare bună, însă nimic special, pînă în ziua în care am dibuit restaurantul „de familie“ recomandat de niște prieteni croați, pitit undeva între zidurile palatului lui Dioclețian, dacă mă întrebați acum, nu cred că l-aș nimeri a doua oară, pentru că e foarte mic, trei-patru mese cu fețe de masă din alea în carouri, nu iese cu nimic în evidență și sînt alte zeci de restaurante identice în jur. Acolo am mîncat cele mai bune midii în sos de vin și usturoi din viața mea. A doua zi am revenit și experiența s-a repetat cu o tocăniță de miel. Din păcate, a treia zi trebuia să plecăm.

7. Cehia și Slovacia. E rîndul meu să iau cele două țări „la pachet“, deși sînt convinsă că atît cehii, cît și slovacii s-ar supăra. Totuși, în ceea ce privește mîncarea, cele două țări sînt asemănătoare, nimeni nu contestă asta, berea cel puțin e aceeași. Iar berea e minunată, aș îndrăzni să spun că, per ansamblu, e cea mai bună bere din lume (mă refer în primul rînd la berea draft, banala bere la halbă) și sînt o băutoare destoinică de bere, credeți-mă. De altfel, atît cehii, cît și slovacii au un cult pentru berea lor și pe bună dreptate. E o bere de nădejde, un tovarăș de masă de încredere pe termen lung, poți să o bei pe prima pe la prînz (ceea ce am și văzut peste tot pe unde am fost, în cele două țări) și pe ultima tîrziu în noapte, iar a doua zi te trezești fresh. Nu știu ce lege de puritate a berii se respectă aici, însă simți că e o bere „curată“, gustoasă, extrem de „băubilă“, ține de sete, nu te trezești noaptea cu o sete mahmură și bei litri de apă. Cehii și slovacii nici nu o consideră o experiență alcoolică, iar dacă vor cu adevărat să se îmbete o combină cu rachiurile lor, asemănătoare cu pălincile noastre, sau cu lichiorașe gen Becherovka. Dar să trecem la mîncarea care nu m-a dat pe spate, deși am mîncat în restaurante tradiționale și chiar la țară, în Slovacia, unde, așa cum noi scoatem grătarul cu mici în fața porții, slovacii o pun de-un ceaun în care fac gulaș. Gulașul lor e diferit de cel unguresc, e înecat în sos, mustos, cui îi place așa ceva, e o fericire. Deci din nou vorbim despre acel comfort food, despre cîrnați, ciolan rumenit, despre cărnuri și sosuri „ca la mama acasă“. Slovacii se mîndresc cu mîncarea lor tradițională – bryndzové halusky, făcută tot la ceaun, un soi de gnocchi cu brînză, smîntînă, slăninuță, bombă calorică nu alta. Totuși, ce mi-a plăcut la nebunie în ambele țări a fost biftecul tartar, un preparat „fin“ aproape ignorat în România, prezent aici în orice restaurant, la categoria aperitive (care merg cu bere), destul de scump, doar e mușchi de vită, la vreo 20 de euro. Am descoperit un restaurant de cartier din Praga (unde cîrciuma e o instituție), în care îți aduceau toate ingredientele pe un fund de lemn, carnea crudă, tăiată cu satîrul, ceapa tăiată mărunt, caperele, murăturile, condimente de vreo patru feluri, ți-l amestecai singur cum voiai, ungeai pe pîine prăjită, mai cereai o halbă cu bere și-ți dădeai seama nu doar că trăiești o experiență autentică, într-o atmosferă fantastică de crîșmă, dar și că celebrezi viața în sine, într-un mod simplu, bînd și mîncînd.

(continuarea topului în numărul viitor)

Foto: Bryndzové halusky (wikimedia commons)