Marea noastră cea de toate verile

În fiecare an, cînd se apropie sfîrșitul verii și îmi dau seama că n-am reușit să ajung la mare, mă cuprinde un mic sentiment de panică. Am o senzație de timp (al verii) irosit, n-am „profitat“ cum trebuie de anotimpul pe care eu, una, îl aștept de prin noiembrie, iar de prin ianuarie mă bucur de fiecare geană de lumină întîrziată, seara, de nopțile din ce în ce mai scurte care anunță zile lungi și însorite. (Ca o paranteză – fac parte din acea categorie de oameni care pe 21 iunie, la solstițiu, cînd e vara în toi, au o mică strîngere de inimă și un fior nejustificat de frig pe șira spinării – nimic nu durează etern, winter is coming!). Așadar, „profită“ cît poți de vara ta! Sună ca un slogan publicitar, însă vara însăși, la fel ca sărbătorile de iarnă care de multă vreme sînt supraevaluate și de aceea am început să le detest, a devenit „comercială“. Vara e musai să te distrezi cît poți, să nu mai muncești nimic din iunie pînă în septembrie, să-ți planifici o vacanță continuă, să „profiți“ (din nou) de fiecare week-end cu temperaturi de peste 30 de grade ca să fugi de acasă, oriunde, să stai blocat în trafic pe DN1, spre Valea Prahovei, sau să te muți temporar în Vama Veche, unde se transferă sezonier, mai nou, toată mitocănia din București. Marea, nu cea „de week-end“, cea adevărată, „de concediu“, e însă planificată din timp și nu mai e una românească, e după buget, în cel mai rău caz e cea de la vecinii bulgari, în cel mai bun, resort-uri cît mai îndepărtate. De altfel, marea e accesibilă și iarna, ba chiar e de bonton să pleci trei săptămîni prin ianuarie în Thailanda sau Bali. Astfel, îmi dau seama că percepția noastră despre vacanța la mare s-a schimbat, parcă niciodată marea, sub toate formele ei, nu ne mai ajunge, sîntem din ce în ce mai cîrcotași, pretindem din ce în ce mai mult.

În anii comunismului, marea era obligatorie, regulamentară. Eu n-am avut parte de experiența taberelor pionerești de la Năvodari – cu cinci minute pe față, cinci minute pe spate, la plajă –, în schimb, am făcut parte din acea familie clasică „de salariați“ care mergea în fiecare an la mare pentru copil/copii. Marea mea se numea „sejur“. Mereu de cîte 12 zile, planificate din timp în stațiuni precum Neptun, Venus, Jupiter sau Olimp. Biletele se cumpărau de la ONT (Oficiul Național de Turism), drumul pînă la mare se făcea cu trenul rapid sau accelerat, la recepția hotelului se dădea cîte o șpagă ca să primești o cameră cu balcon, cu mai puțin mucegai sau mai puțini gîndaci. După ce te instalai, ștergeai instalațiile sanitare cu o cîrpă cu spirt și aeriseai camera ca să iasă de acolo mirosurile trupurilor bronzate și transpirate ale celor care avuseseră un „sejur“ înaintea ta, începea o rutină „de mare“ pe care mi-o amintesc într-un fel cu plăcere pentru mi-aș dori uneori să o mai am și astăzi. Plaja de dimineață, de la ora 9, după micul dejun cu chifle tari de puteai să ți spargi capul cu ele, marmeladă și ceai, stăteai pe cearceaf pînă cînd simțeai că începe să ardă soarele (nu existau umbrele, nu existau șezlonguri, puține familii care veneau la mare cu autoturismul Dacia 1300 și le aduceau de acasă și erau invidiate de celelalte), făceai cîteva băi, te întorceai la hotel, unde luai masa de prînz, la fel de sărăcăcioasă ca prima, apoi urmau siesta și plaja de după-amiază, același cearceaf perfect întins și, dacă bătea vîntul, fixat cu niște pietroaie, alte băi, pînă cînd se lăsa seara și plecai în plimbare prin stațiune, unde te bucurai de atenții de tipul porumb fiert, vată pe băț, înghețată, clătite, o bere „la grădină“, unde cînta tînăra și rebela formație Iris, dacă aveai noroc găseai și Pepsi sau mîncai o friptură ca lumea la grătar. Nimic nu ne tulbura această rutină „de mare“, pe care o reluam an de an, identic, reprezenta atît de bine verile noastre de atunci și era un reper atît de important în viețile noastre încît nu ne-am temut să mergem la mare nici în 1986, anul cu Cernobîlul, cînd circulau zvonuri că toată Marea Neagră era iradiată. Mi-a plăcut anul acela, litoralul românesc era aproape pustiu, recepționerii și chelnerii erau mai politicoși decît oricînd și se găseau de toate. Într-un singur an n-am mai prins bilete la ONT și am fost în gazdă la Constanța, am împărțit o curte mare cu niște familii de muncitori care jucau non-stop table și mîncau pepene, deversînd cojile, semințele și zemurile pe unde puteau, a fost oribil.

Mai tîrziu, în adolescență, marea a început să însemne pentru mine cu totul altceva, adică corturi, amoruri în faze de obicei incipiente, beții, hipioțeli, dans pe plajă, întors cu trenul „cu nașul“, dar fără bani de naș, 1 Mai la mare etc. Au fost ani în care am mers la mare, dar n-am prea văzut marea, după zece zile eram albă ca brînza și mi-aminteam doar de niște băi nocturne. Neptun, Venus și Olimp deveniseră nefrecventabile, Costineștiul încă mergea pentru că avea rockotecă, Vama Veche era în construcție. Dar a trecut și asta. A urmat descoperirea altor „mări“, însă tot autohtone: cea de la Sfîntu Gheorghe, cu festivalul Anonimul, cea de la Sulina sau cea de la Portița, unde mă adaptasem atît de bine vieții la cort încît făceam foc în zori ca să ne fierbem în ibric cafeaua, prăjeam tot ce ne oferea marea (într-o zi am prins zeci de pești cu mîna, chiar la mal) sau pescarii, brînza telemea de acasă o țineam într-o groapă în nisip, chiar lîngă cort, ca să nu se strice, era provizia noastră de bază. După toate aceste experiențe „de mare“, cu zdrobit de oase pe izopren, haine îngălate și pline de nisip, saună la ora 7 dimineața, nu mai vreau să văd cort în viața mea, am început să reaprecizez devreme camera standard de hotel, fie ea cu mucegai sau gîndaci.

Inevitabil, am început să visez la mări străine. Am început timid cu cea bulgărească, pe vremea aia nu aveam mașină, am făcut zece ore pînă la Balcic, cu rucsacurile în spate, schimbînd patru microbuze în țara vecină și prietenă care pe atunci avea șosele chiar mai proaste și mai pline de gropi decît ale noastre. Dar prețurile erau mult mai bune, un cocktail din acela cu umbreluță care te face să te simți ca la mare era cît un Cico în Vama Veche. M-am orientat și mai spre sud, Sozopol și plaje înghesuite, înțesate de trupurile clasei muncitoare ex-sovietice, apoi mai spre vest, marea croată cu plajele ei imposibile pline de pietre, dar cu o apă superbă, cu prețuri nejustificate, „de Italia“. Și apropo de Italia, cea mai frumoasă mare pe care am văzut-o vreodată a fost cea de la Taormina, păcat că eram în februarie și n-am putut să o încerc decît cu vîrful degetelor de la picioare. Dar a mai fost și oceanul de la Porto și atunci mi-am dat seama de diferența dintre marea noastră cea de toate verile și ocean. Oceanul e un monstru, îi simți forța, te intimidează, e dușmănos sau toarce blînd ca o pisică, depinde de toanele lui. N-am ratat nici o baie în ocean, deși eram în apă doar eu și surferii, eu pe la mal, luptîndu-mă cu valurile, ei în larg, dansînd undeva deasupra lor.

Și iată că se aproprie sfîrșitul verii, a trecut și Sfînta Măria și s-a dus naibii pălăria, cum se zice pe la țară, se simte un suflu de toamnă, winter is coming și n-am ajuns anul ăsta la mare, în București sînt 35 de grade și orașul pustiu (pentru că lumea încă se scaldă în valuri mai de aproape sau de aiurea) se topește, am senzația unui timp mort, irosit, n-am „profitat“ deloc de vară. Și mă cuprinde nostalgia față de toate aceste mări trăite, dar și după cele netrăite, mă plimb pe suprafața Pămîntului pe Google Maps, descopăr insulițe pierdute în ocean, precum insula Groix – ce mișto e acolo, ce-aș sta la marea aia o vară, un an, o viață. Știu că marea e „comercială“ și supraevaluată, însă dincolo de toate e o stare.

Foto: flickr