Mai putem fugi din viața „reală“?

Publicat în Dilema Veche nr. 813 din 19-25 septembrie 2019
Mai putem fugi din viața „reală“? jpeg

Povesteam săptămîna trecută despre faptul că agresivitatea dintr un oraș mare precum Bucureștiul poate să creeze, într-un mod straniu și nefericit, dependență (un cititor de pe Facebook spunea că sîntem, de fapt, pasiv-agresivi și cred că are dreptate). Povesteam și despre bucureștenii care pleacă în vacanță și nu reușesc să se relaxeze, sînt agitați, vorbesc tare, sînt în permanență nemulțumiți, aduc cu ei tot stresul de acasă. Printre ei, vrînd-nevrînd, mă număr și eu. Ce se întîmplă însă la țară, într-un loc izolat, căci mai sînt din astea în România, în absența totală a agresivității? Se adaptează?

Mi-am dat seama cît de „mișto“ a fost la Alma Vii abia după ce m-am întors de la Alma Vii. E un sat săsesc din județul Sibiu sau, mă rog, care a fost locuit cîndva de sași, cu doar vreo 350 de locuitori, astăzi, cu biserica fortificată de rigoare, care e splendidă, la doar 18 kilometri de Mediaș, dar pe care îi faci în cel puțin o jumătate de oră pentru că drumul e prost și pustiu. Nu cred că există vreun autobuz pînă aici sau cel puțin eu, în cinci zile, n-am văzut vreunul, oricum drumul se termină la Alma Vii, mai departe nu mai e nimic, doar dealuri și păduri. Recunosc, cînd am ajuns în acest in the middle of nowhere sau mai degrabă un capăt de ceva, de țară, de orice, am avut un mic sentiment de panică. Mai ales pentru că știam că nu există semnal la telefon, în nici o rețea, doar uneori mai apare vag cîte o liniuță în mijlocul uliței principale sau pe niște trepte pe care le urci întîmplător, însă mai faci un singur pas și liniuța dispare. Așadar, două motive de anxietate pentru „turistul“ în permenență conectat, de obicei la propriile sale angoase, care vine din marele oraș. Primul, la mine, pleacă din pură ipohondrie: dacă mi se întîmplă ceva, cum pot suna la 112? Oare vine vreo ambulanță pînă aici? Ce se întîmplă în cazul unui atac de cord? Elicopter? M-am mai calmat gîndindu-mă că, totuși, sînt printre oameni, 350 la număr și nu foarte tineri, ei trăiesc în permanență aici, oare cum se descurcă? Era final de august, soarele încă mai ardea, dar nu cu putere, începuse să prindă acele nuanțe blînde de septembrie, nici iarba nu mai era atît de verde, bătea înspre un galben fînos, liniștitor, mi-am imaginat cum ar arăta locul ăsta iarna, care nici nu e prea departe. Asta da izolare și pustiu, noroaie și zăpezi, uneori cu drumul blocat, totul gri și în cețuri, eu voi pleca în cinci zile, însă oamenii ăștia vor rămîne ca să înfrunte stihia. M-am calmat dintr-odată – într-un dulce paradis de final de vară chiar nu mi se poate întîmpla nimic rău. Al doilea motiv a fost lipsa de semnal în sine, cu care nici unul dintre noi nu mai este obișnuit. Ce faci dacă nu mai ai telefon? Ce faci dacă nu mai poți comunica nu nimeni „din afară“, nu mai poți vorbi, nu mai poți tasta, nu te mai poți revărsa, lăbărța în tot soiul de cuvinte trimise aiurea la sute, mii de kilometri depărtare? Ce faci cu mîinile, în primul rînd? Cu lipsa de semnal m-am obișnuit suspect de repede, am uitat de telefon, mai ales că nu eram chiar în vacanță, eram într-o tabără din nou foarte „mișto“ de literatură pentru copii, pe care o organizează în fiecare an Editura Arthur. Copiii din tabără s-au obișnuit însă mai greu, ei n-au prins timpurile telefonului fix, nici nu cred că ar ști ce este dacă l-ar vedea într-un muzeu, în fiecare seară, după ateliere, „vî­nau“ semnal, mai ales pentru net, ca să-și pună muzică și să comunice de multe ori între ei și dincolo de prezența lor fizică (asta chiar n am să înțeleg niciodată la generația asta superconectată), puștani care stau împreună la aceeași masă, nu și vorbesc, dar comunică pe Mess, WhatsApp, își trimit tot felul de glumițe și rîd de se prăpădesc. Așadar, copiii migrau în fiecare seară ca un banc de pești într-o mare străină și opacă, după semnal.

Unica pensiune din Alma Vii este ținută de un cuplu de germani, amîndoi în jur de 40 de ani. N-au nici o legătură personală cu sașii care au plecat de mult, nici o apartenență, pur și simplu s au mutat aici, în România, au luat-o pe un drum, au găsit locul, au spus: „Ăsta e!“, au cumpărat o casă săsească abandonată (cu tot cu acareturi, așa cum e la ei), au recondiționat-o (există un album la pensiune cu etapele lucrărilor, de care sînt tare mîndri), au deschis pensiunea, colaborează cu femeile din sat, care gătesc o mîncare excelentă. N-am apucat să vorbesc prea mult cu ei, cu siguranță că data viitoare o voi face, însă intuitiv mi s-a părut tot o fugă, de orașele mari, de agresivitate, de turism standard, de consum (de pildă, la pensiune aveau un singur tip de bere și tot unul singur de vin, acceptabile amîndouă, însă pe mine, „turistul“ din orașul mare obișnuit să aleagă, faza asta m-a determinat să fac un drum pînă la Mediaș ca să aleg de la Lidl un anume vin, o anumită bere… am reușit să mă adaptez? Nu. În sat mai sînt două magazine, de fapt chioșcuri cu o ofertă la fel de săracă, bere ieftină, pîine și mezeluri înnegrite pe care nu le cumpără nimeni). La pensiune, împreună cu noi, cei din tabără, se mai nimeriseră doi americani. Din New York. Un el și un el, intelectuali, amîndoi trecuți tot de 40, cu o gentilețe ieșită din comun. Nu e un mare mister cum au ajuns aici, erau într-un tur al Transilvaniei, niște prieteni britanici care se mutaseră într-un sat din apropiere le-au recomandat pensiunea. I-am urmărit timp de două zile – nu făceau absolut nimic. Stăteau în curte trîntiți pe niște șezlonguri și citeau cărți traduse în engleză despre istoria României sau literatură, beau conștiincioși berea „Timișoreana“ de la pensiune, uneori ațipeau, într-o zi au plătit un căruțaș ca să-i ducă pe dealuri, în fiecare seară urmăreau vacile care se întorceau singure acasă. Erau pur și simplu fericiți. Prin a treia zi ne-am împrietenit, am băut un vin împreună, am vorbit despre Trump, globalizare, Brexit, România, fără nici un fel de ranchiună, cu o detașare fantastică au reușit să-mi transmită starea lor de bine. În ultima lor seară s-au alăturat micii noastre „șezători“ și am cîntat împreună „Don’t worry, be happy!“, m-am gîndit că poate nici New York, orașul ăla ca un miraj pentru mine, nu e lipsit de stres, de agresivitate, de angoase, oricine are nevoie de pauze, oricine are nevoie să zacă pe un șezlong și să bea, în lipsă de altceva, bere „Timișoreana“.

La pensiune era Internet și mergea chiar bine, în prima zi prietenul nostru neamț s-a urcat pe niște scări, a tras de niște cabluri, doar pentru că eu eram nefericită, nu mă puteam conecta și în camera mea unde aș fi vrut să mai lucrez cîte ceva. Mă gîndesc că un proprietar român nu s-ar fi sinchisit, dar poate că mă înșel. Totuși, Internetul ăla din cameră, care mergea brici, l-am folosit fix de două ori, ca să trimit cîteva e-mail-uri. În rest, m-am bucurat de interiorul răcoros al casei, m-am învelit noaptea cu plapuma și am dormit într-un pat regal, am citit o carte cu rețete de bucate de pe la 1950, am dormit cu veioza aprinsă, pentru că așa dorm și acasă, mi-e frică de întuneric și de mine, mai ales de mine. Într-o dimineață am urmărit timp de o jumătate de oră un stol de rîndunele care se agitau în jurul unui cuib, veneau și plecau într-o vrie, oare ce se întîmplase? M-am gîndit toată ziua la rîndunelele alea și mi-am dat seama că, în sfîrșit, reușisem să fiu „departe“ de București. Apoi am avut o pauză și m-am lungit pe unul dintre șezlonguri – americanii deja plecaseră spre New York-ul lor –, cu o bere „Timișoreana“ alături, și l-am sunat pe prietenul meu din București pe WhatsApp, pentru a rezolva o mică problemă administrativă. Era nervos, „alergase“ toată ziua, transpirase, nu mîncase, nu găsise loc de parcare, a început să urle, am încercat să-l calmez. Eu mă aflam la Alma Vii, pe un șezlog, bînd o bere „Timișoreana“, la 300 de kilometri, am închis telefonul. Și, brusc, Alma Vii a dispărut, cu vacile și rîndunelele ei cu tot, s a spart în aer ca un balon de săpun.

Foto: wikimedia commons

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Ce îi distrează la culme pe americani în România. „Nu eram pregătit pentru asta, dar n-a fost așa rea pe cât aș fi crezut” VIDEO
Americanii de la Lifey au realizat pe Youtube un top cu 22 de lucruri pe care ei le consideră amuzante și despre care spun că sunt specifice României. Este vorba, spun ei, despre „șocuri culturale românești”, povești haioase sau tradiții fascinante
image
Băiatul unei românce a fost aruncat de colegi sub tren, în Italia. Imagini cu puternic impact emoțional VIDEO
Un băiat în vârstă de 15 ani, fiul unei românce, a fost atacat de câțiva colegi în Italia. Tânărul a fost victima unei tentative de omor la care a supraviețuit în mod miraculos după ce a fost aruncat sub un tren.
image
Cum și-a pierdut Florina Cercel marea iubire. Artista și bărbatul care a cucerit-o au murit de aceeași boală, la jumătate de veac distanță VIDEO
Artista Florina Cercel a povestit într-un interviu drama trăită la vârsta de 29 de ani, când a pierdut o sarcină iar, la scurt timp, iubirea vieții ei s-a îmbolnăvit și a murit.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.