Ești dependent de seriale? Continuă vizionarea!
Niciodată n-am fost un mare fan al serialelor TV, n-am înțeles de ce ar trebui să mă uit la ceva care se continuă la nesfîrșit, acel „va urma“ mi s-a părut întotdeauna mai degrabă frustrant decît plin de promisiuni, nu i-am înțeles nici pe cei care se grăbeau acasă „ca să prindă serialul“ sau care anticipau acțiunea, intriga, un deznodămînt amînat în permanență. Mie, uneia, îmi plac filmele cu un cap și o coadă. Îmi amintesc că singura dată cînd am fost internată într-un spital, la o secție de oftalmologie, am nimerit în salon cu niște venerabile doamne care discutau numai despre seriale, mai exact despre telenovele. „Acum începe ăla de la ora cinci, cu Manuela!“, zicea una și ofta prelung, în suferință. „Ce-o mai fi făcut Fernando?“, începea alta. „S-o fi împăcat cu scorpia de nevastă-sa?“ Doamnele stăteau fiecare în patul său, cu cîte un bandaj pe ochiul bolnav (de obicei operat de cataractă) și analizau de-a fir a păr niște drame complicate în care doi, un tip și o tipă, erau blocați împreună într-un lift de nu știu cîte episoade și nu se știa dacă se mai iubeau, „femeia cea rea“ încerca să despartă pe toată lumea și băiatul bun și bogat nu prea avea noroc în amor. Mi-am dat seama că erau mai atașate de personajele alea decît de propriile rude care veneau în vizită și că, în mod categoric, știau mai multe despre ele decît despre propriile fiice sau nepoți.
Nu cred că în România avem o cultură a serialelor, cel puțin nu la fel ca în multe alte țări cu o tradiție mult mai îndelungată de realizare și promovare a acestor „produse“, iar modul în care, odată cu aparția unor companii de tipul Netflix și HBO, serialele au prins atît de bine la noi mi se pare surprinzător, însă într-un fel justificat. În general, „românii sînt…“ (cît de mult urăsc formularea asta, dar n-am cum s-o ocolesc) destul de comozi, ca să nu spunem leneși, le place să stea pe la casele lor după job, nu ies non-stop în oraș, socializează mai mult pe Facebook sau la telefon decît „în viața reală“. Și nu prea merg la cinema. De exemplu, în țări tot din fostul bloc comunist precum Cehia, Slovacia, Polonia, chiar și Croația sau Slovenia, oameni de toate categoriile de vîrstă merg la cinema ca să vadă inclusiv filme documentare (de aceea, Cehia are cel mai mare festival de film documentar din Europa de Est, cel de Jihlava, unde populația orășelului practic se dublează în timpul festivalului), cifrele demonstrează că numărul celor care preferă să vizioneze filme la cinema crește de la an la an. Un alt motiv ar fi nivelul de trai mai scăzut în România, e mai ieftin să vezi un film la tine acasă, iar serialele au devenit un entertainment constant și aproape gratuit, pentru că un abonament Netflix sau HBO GO și-l permite aproape oricine, inclusiv pensionarii (o să vă mire cîte bunicuțe se uită la seriale pe tabletă și își sună periodic copiii ca să întrebe de ce le-a dispărut nu știu ce de pe ecran sau „de ce nu mai merge“).
Revenind la tradiția inexistentă legată de seriale, cred că totul a început, de fapt, cu serialul Dallas, difuzat pe vremea lui Ceaușescu pînă la un punct, cel în care s-a decis că „tovarăși, nu se mai poate!“, filmul este unul decadent capitalist. Din cîte îmi amintesc, oamenii au rămas la un moment dat cu ochii în soare și cu frustrarea că nu vor afla niciodată cine l a împușcat pe JR. Serialul a fost reluat după 1990, cu același succes, dacă nu cu unul și mai mare, a fost un fenomen. Duminica, la ora difuzării, Calea Moșilor se golea de parcă venise apocalipsa, doar la meciurile de fotbal ale echipei României mai vedeai așa ceva, oameni alergînd spre casele lor ca să prindă următorul episod. Probabil că cea mai vizionată telenovelă în România a fost și prima – Sclava Isaura –, dincolo de conținutul serialului era noutatea, oamenilor li se deschidea în sfîrșit o fereastră spre o lume exotică, total necunoscută. Apropo de „sclavie“, de fapt ieșeam cu toții dintr-o cușcă: în sfîrșit vedeam și noi cum trăiesc decadenții americani, cum fac afaceri, cum se lăfăie în bani și beau whisky la ora 10 dimineața, vedeam cum era viața pe o plantație din Brazilia, o țară de la celălalt capăt al lumii etc. Un alt „fenomen“ a fost Twin Peaks, care implica deja o altă calitate a conținutului, alte standarde, însă iată că a prins și acesta, eram la mare pe la Venus sau Neptun și toți turiștii din hotel stăteau înghesuiți pe niște canapele de lîngă recepție, în fața unui televizor, se uitau hipnotizați, nu le mai păsa de plajă, de nimic.
Desigur, toate acestea se întîmplau cu mult înainte de Netflix & Co, pe vremea cînd depindeai de o oră de difuzare și în care trebuia să aștepți cu sufletul la gură episodul următor. Astăzi, obiceiurile consumatorului s-au schimbat, poți vedea episod după episod, sezon după sezon, zile de-a rîndul și abia aici intervine dependența. „Hai să mă apuc de un nou serial!“, îți zici și felul în care folosești verbul „a te apuca“ e relevant, e ca și cum „te-ai apuca“ de un nou job, de o nouă viață.
Pentru că nu sînt fan al serialelor, mi-am făcut abonament ca să mă uit la filme, apoi am descoperit că toate filmele bune le văzusem deja (adevărul e că un SF mișto apare o dată la cinci ani, iar filme „comerciale“ care să te dea pe spate nu cred că sînt mai multe de zece pe an). Apoi mi-am zis să-mi încerc norocul și cu serialele, evitînd în mod intenționat unele gen Breaking Bad, pe care le lăuda toată lumea, voiam seriale care să mă spele pe creier, să mă relaxeze. Avusesem deja o experiență cu Games of Thrones, cînd am văzut primele episoade pe HBO mi-am zis: hopa, ăsta e altceva! Eram obișnuită cu seriale cu buget mic, cu acțiune dezlînată și cu burți, cu evoluție-clișeu de personaj sau fără nici o evoluție, cu multe prim-planuri și dialoguri interminabile, chiar dacă uneori inteligente… boring! Games of Thrones a ieșit din toate „convențiile“ și pentru că a avut în spate seria remarcabilă a lui George R.R. Martin (după primele episoade m-am dus direct la cărți, dar asta e o altă poveste). Curînd mi-am dat seama că există mulți oameni de valoare care lucrează în industria serialelor, în primul rînd oameni care scriu excepțional (și care la o adică ar fi putut să aibă o carieră de scriitori de succes), de pildă, serialul The Crown, dincolo de subiectul lui, este documentat și scris impecabil, și e meritul lui Peter Morgan. Așadar, am trecut peste niște idei preconcepute, însă tot caut acel easy entertainment, acea plăcută spălare pe creier atunci cînd n-ai chef de lucruri care să-ți dea bătaie de cap. Mi-am zis să revăd integral Sex and the City (văzusem puține episoade, la TV, la ore mici din noapte). M-a prins, episoade de cîte 20 de minute, le-am ronțăit ca pe semințe unul după altul. M-am atașat inevitabil de personaje, le-am trăit bucuriile și tristețile, chiar dacă uneori cumplit de superficiale și nerealiste. Am trecut la The Middle (Familia Heck), nouă sezoane, 24 de episoade pe sezon, tot de cîte 20 de minute, iarăși „semințe“. Voiam o comedie, însă de nenumărate ori m-a emoționat și înduioșat, am rîs, dar am și plîns un pic, o ador pe Sue, mi se pare exepțional puștiul Atticus Shaffer în rolul lui Brick, mă gîndesc că acești copii au crescut odată cu serialul, în serial de fapt, e un fel de The Truman Show. Mi-am dat seama și de ce dau dependență serialele – îi aduci pe toți acești „oameni“ în casa ta, în viața ta, începi să te gîndești la ei ca la niște prieteni sau rude, îi iubești sau îi detești, însă nu-ți rămîn indiferenți. Cum să nu-ți dorești să afli ce se întîmplă cu ei mai departe?
