Povestea dihorului și ce învățăminte putem trage din ea

Pe 3 ianuarie, pe la prînz, după ce bubuiturile petardelor de Anul Nou se potoliseră și orașul începuse să se liniștească și să-și intre în ritmul său, am decis să merg pînă la magazinul din colțul străzii, ca să fac o minimă aprovizionare. Am ieșit în curte, iar curtea noastră este cît o terasă mai mare a unui apartament la bloc, flancată de alte garduri și curți. Însă în această curte din centrul orașului, la 20 de minute de mers pe jos de Piața Romană, dintr-o deschizătură anume făcută la baza gardului de uluci, aproape perfect rotundă și identică cu cele din desenele animate cu Tom și Jerry, a ieșit un cap prietenos de animal care a început să se uite la mine. Și eu m-am uitat la el. Și uite așa ne-am uitat unul la altul vreo cinci minute, fără ca unul dintre noi să facă vreo mișcare. Categoric, era capul unui animal necunoscut mie (oare să fie totuși un șobolan alb? – m-am întrebat în primul moment. Totuși, seamănă mai degrabă cu un urs foarte mic… O fi vreun pui de pisică? Atunci de ce nu miaună?!), posibil sălbatic, posibil periculos. Micul animal nu scotea nici un sunet și părea mai degrabă curios decît speriat. Și-a retras capul de cîteva ori în gaură, apoi și-a scos doar boticul, amușinînd aerul de cîteva ori. Am fumat cumva ceva straniu cu o seară în urmă? Dar eu nu fumez decît țigări normale, banale, și nici de băut nu mai băusem din noaptea de Revelion. Totuși, m-am simțit un pic ca într-un film de Tim Burton, eventual în cele cu Alice, unde nu e foarte clar cine ar trebui să fie mic și cine mare, cine vorbește și cine nu. Am năvălit înapoi în casă, chiar nu puteam să trec indiferentă pe lîngă un asemenea cap, și am început să urlu: „Avem un animal ciudat în curte!“, un fapt care demonstrează că nu pot gestiona foarte bine situațiile de criză în care toți adulții responsabili fac față.

Nimeni nu m-a crezut. A trebuit să pîndesc și să fac poze cu telefonul – animalul chiar exista, nu era în închipuirea mea. Am discutat cu vecinul, s-a oferit să mute niște șandramale din dreptul găurii (comune) în gard sau să-și ducă cîinele bătrîn, pe Patrocle, în casă, ca să nu-l sperie pe posibilul animal fabulos. Primul din viața mea. Apoi, inevitabil, l-am pus pe Facebook – cînd sînt într-o situație fără ieșire, unchiule Charles, ce să fac, ce să fac? În mod inevitabil, animalul meu din curte capătă like-uri și devine vedetă. E dihor – spun mulți. Un dihor domestic, fugit de acasă, abandonat de niște părinți care i-au luat copilului de Crăciun un animal mai „exotic“, după care s-au prins că pute și i-au dat drumul pe stradă sau a fugit el singur, speriat de petardele de Revelion. Nu știam că există și dihori domestici pînă în acel moment, auzisem că la țară există dihori sălbatici cărora li se dă cu sapa în cap pentru că omoară găinile. Niște prădători, „dăunători“. Însă, da, există dihori domestici. Se cumpără de la petshop cu vreo o mie de lei, se aduc acasă, învață să facă la litieră exact ca pisicile, sînt jucăuși și afectuoși, se atașează de stăpîn, se scot la plimbare cu hamul. Lumea iubitorilor de dihori mi-era total necunoscută. Totuși, rămîne un mister cum un astfel de dihor, iubăreț și dresat, a ajuns tocmai în curtea noastră, sub gard. Nu doar sub gard, pentru că, continuînd investigațiile, ne-am dat seama că dihorul, bursucul, jderul, hermelina, ratonul sau ce-o fi fost el își întemeiase un cămin în toată regula în curtea noastră. Își săpase niște galerii confortabile sub gard (sau găsise unele mai vechi ale unor șobolani), nu știam niciodată unde dispare de fapt și unde se duce, îmi închipuiam că într-o altă curte a cartierului, o altă familie are aceeași problemă cu capul de animal necunoscut care le răsare pe neașteptate în cale. La noi, decupase cu precizie gardul ca să aibă o fereastră spre exterior, eventual o verandă pe unde să ne facă cu mîna. Pe aici, a început să primească mîncare, ne-a luat niște pufuleți din mînă și i-a dus în vastele lui apartamente. Cred, totuși, că erau pe undeva prin preajma unor țevi de apă pentru că în aceeași seară am simțit în baie un miros puturos de bășină. Dihorul dormea undeva bine-mersi sub casa noastră.

Pe Facebook a stîrnit o mică isterie. A fost distribuit pe grupuri de iubitori de dihori, dar și la „rozătoare“. Ați pierdut cumva un dihor? Îl recunoaște careva? De unde a fugit? A fost numit „blănosul“ și „banditul“. La început, am primit mesaje cu sfaturi – ce mănîncă, ce comportament are, cum să te apropii de el, am primit inclusiv un fișier audio cu niște sunete specifice care o să-l facă să iasă din gaură. Categoric, nu voiam să păstrăm animalul. Nici în cea mai bogată imaginație a mea nu m-aș putea închipui avînd grijă de un dihor. Apoi am primit vreo 30 de mesaje de la potențiali iubitori de dihori, de tipul „Mai aveți dihorul? Aș vrea să-l iau eu, vă rog!“, „De cînd îmi doresc un dihor!“ etc. M-am tot întrebat ce ar putea să facă toți acești oameni de vîrste diferite cu bietul dihor. Cu ce i-ar putea face el mai fericiți? Norocul nostru a fost că, prin toate aceste mesaje de întrajutorare dihorească, am dat și de un tînăr biolog, care a venit la noi acasă, prompt și profesionist, cu o cușcă-capcană pe care a montat-o în fața găurii. A umplut-o cu pește din conservă și cu mîncare pentru mîțe. Dihorul a ieșit, în sfîrșit, din viziună și am putut să-l vedem în toată splendoarea lui, dînd tîrcoale cuștii – într-adevăr, un animal fabulos, cu capul lui mic, de ursuleț, dar cu corpul subțire, lung și agil, plus coada, era chiar mai mare decît o mîță și absolut nepotrivit locului în care ne aflam. Totuși, cușca-capcană nu i‑a prezentat nici o încredere, așa că nu s-a lăsat prins prea ușor și s-a retras la el, în gaură. L-am pîndit toată noaptea, erau minus 6 grade, să nu înghețe cumva bursucul! Timp în care am primit încontinuu telefoane și mesaje de la gașca iubitorilor de dihori: „Păi, nu i-a pus bine pește! Ce e el, vidră?!“, „Trebuia să-i pună inimi proaspete de pui!“, „Ce știu biologii ăștia? Habar n-au care e treaba cu dihorii…“, „Nu vă supărați… nu vreți să venim acum și să vă ajutăm să prindeți dihorașul? (era cam ora 10 seara) Tare mi-e că nu mai rezistă încă o noapte pe stradă… sînt atît de sensibili!“.

A doua zi, dis-de-dimineață, pe cînd noi dormeam, pe dihor l-a răzbit foamea și a intrat în cușca-capcană. L-am dus în casă, la cald, și l‑am urmărit ceva vreme în cușcă fără să îndrăznim să punem mîna pe el, pînă cînd a venit biologul să-l ia și să-l ducă la fundația „Visul Luanei“. A făcut caca, pipi și după aia iar caca, a mai dat vreo două bășini din alea care îți mută nasul. Era speriat, placid și nu la fel de simpatic ca atunci cînd își scotea capul prietenos din gaura vizuinii lui. Nu era o soluție să rămînă acolo, desigur, dar m‑am gîndit că acele zile de libertate în care și-a construit de unul singur o vizuină și a supraviețuit au fost cea mai frumoasă perioadă din viața lui. Pentru că (am aflat ulterior) era, de fapt, o dihoriță nesterilizată, poate că le va și povesti copiilor și nepoților ce vor deveni animale de apartament cum e să fii un dihor liber și de capul tău, poate cum e să ieși la bere cu băieții, dacă ai băieți prin preajmă, și să te întorci la ce oră vrei tu în apartamentele tale puturoase. Alte învățăminte ar fi: 1) Sîntem atît de alienați de marile orașe încît orice animal, în afară de pisică, cîine și porumbel, ni se pare de domeniul fantasticului; 2) Facebook-ul și comunitățile sînt în principiu bune, însă e ușor să se creeze isterii din orice, de la a salva dihori la a pune bombe pentru a‑i scoate din vizuini pe cei care nu corespund, din aceeași specie; 3) Dihorul, bursucul, viezurele sau ce-o fi fost el mi-a înveselit atît de mult începutul de an încît am adoptat o pisică.

Foto: Adina Popescu