În străinătate, în general, românii se feresc de alți români, căci dacă tot au ajuns în Occident, ca turiști, măcar să fie percepuți drept orice altceva decît români.
La bairam, părinții erau trimiși în altă parte (dacă se putea) și obligatoriu se stingea lumina în sufragerie unde urla combina, pentru a facilita formarea cuplurilor.
„Te-ai mutat în țigănie!”, a constatat un amic bogat care locuia prin Primăverii cînd m-a adus într-o seară cu mașina, pe străduța mea din spatele blocurilor comuniste pe care le-am urît atît.
La un moment dat îți dai seama că părinții tăi îmbătrînesc, din niște oameni vii, activi, pe care te puteai baza în orice situație, se transformă inevitabil în niște moși și niște babe.
Poate că sînt rămășițe genetice din comunism, să ne mulțumim cu puțin, să nu cîrcotim, să fim obedienți, să acceptăm „răul” ca pe un dat, să ne lăsăm păcăliți cu zîmbetul pe buze.
Te desprinzi de știri, de Facebook, de raportările zilnice ale cazurilor din țara ta, ai senzația că lași în urmă un mediu toxic în care ai fost captiv luni întregi.
Orașul mai mic unde vipia de peste zi se potolea odată cu apusul soarelui, cînd se simțea mirosul de vinete coapte pe plită și totul era mai verde și mai proaspăt, mi se părea un paradis.
Aș putea scrie un manual despre ce înseamnă să muncești de acasă, asta mi-am dorit și mi-am asumat, pentru că mereu am cîștigat puțin, cu siguranță mult mai puțin decît dacă m-aș fi „înregimentat” undeva.
Acum, privind retrospectiv, sînt convinsă că am avut virusul și că am scăpat ușor. Și odată cu mine, la fel de convinsă e jumătate din populația țării.
Acum doar cîteva luni nu existau încă nici o criză și nici o pandemie, ne permiteam luxul de a ne aminti de începuturi și de a ne pune întrebări legate de rostul și sensul dilemelor într-o societate din ce în ce mai uniformă și mai lipsită de nuanțe.
Mi-e dor de centrul orașului, așa cum era el înainte de pandemie... cu oameni, pentru că orice oraș înseamnă în primul rînd oamenii lui și-mi dau seama acum că oamenii, care „populau” uneori doar pentru cîteva ore centrul, veneau în plimbare sau cu treburi din prin cartiere, aveau ceva al lor, un aer comun, parcă o distincție.
Știu că drumul e acolo, cantonul sper că n-o să dispară de tot, dincolo de ușile închise și de ferestrele casei tale e o lume, aceeași, n-am pierdut-o, încă ne așteaptă.
Se tot discută în ultima vreme „cazul Germaniei” și oamenii, specialiști sau nu, își dau cu presupusul – cu un număr mare de cazuri, aproape 100.000 (la ora la care scriu) și un pic peste o mie de decese, situația pare sub control.
Perspectiva de a nu-ți mai face planuri decît de pe o zi pe alta dă peste cap orice fel de repere. Ceea ce uităm este că în această situație, pe care nu mi-aș fi imaginat că o voi trăi în timpul vieții mele, este vorba doar despre oameni.
Cu toate aceste mărunțișuri și conversații de zi cu zi, plictiseala e mare, iar lumea de afară după care tînjești, uitîndu-te seara pe geam și admirînd panorama marelui oraș, începe să reprezinte un miraj.
Nu mai e vorba despre acea autoizolare asumată care îmi plăcea, mi se părea dulce, puteai oricînd să ieși, să te întîlnești, să te îmbrățișezi, dar tu preferai să stai ca un pustnic în văgăuna ta. Nu mai ai liberul-arbitru.
Prima senzație, cea mai stranie, a fost că timpul n-a trecut de fapt deloc peste noi – era o regăsire identică cu aceea de pe vremuri, ne activam automat aceleași legături care odinioară ne țineau laolaltă.
Mai rămîne valabil acel „nici așa, nici altminteri?“. Poate că dilemele și-au pierdut rostul, însă de „normalitate“ tot mai avem nevoie ca să nu ne scufundăm cu totul.
Aparent, societatea ne educă să fim discreţi şi să nu ne spălăm rufele în public. Poate că undeva, într-un subconştient colectiv, mai există rămăşiţele unor vechi concepţii ţărăneşti, ale temerii „de a nu ajunge de rîsul satului“.
În anii ’80, Mirabela cînta despre fotoliul din odaie, despre noptiere și etajere, iar mie mi se pare straniu că am memoria încărcată de toate acele obiecte care astăzi nu mai există.
Nu putem fi generoși în mod gratuit, nu putem fi buni decît prin educație și nici atunci nu sîntem mai buni decît alții, mai educați decît noi. Generozitatea este dresură socială pură.
