„Provincială în România este politica culturală” - un dialog cu Adela GRECEANU
Cu Adela Greceanu sînt colegă de generație și este una dintre puținele autoare de poezie contemporană de la noi pe care le citesc cu plăcere, în care mă regăsesc. Ca mulți alții, a venit la București dintr-un oraș „de provincie”, la facultatea de jurnalism, și aici a rămas. În urmă cu cîțiva ani, a publicat la Editura Cartea Românească o carte minunată, premiată și apreciată de cititori, care se numește Și cuvintele sînt o provincie, de fapt „un poem despre singurătate, despre a sta deoparte, despre feminitate, dar și despre limbaj, despre limitele și neputințele sale”. M-am folosit de carte (și) ca de un pretext ca să inițiez un dialog despre provincie și provincialism, despre centru și margine. (A. P.)
Și cuvintele sînt o provincie e o carte de poezie și în același timp o carte foarte personală, cu mai multe chei de interpretare. Așadar, pentru tine, cuvintele sînt o provincie? În ce sens?
De fapt, e o carte despre limbaj. Despre puterea și, mai ales, despre limitele lui. Mi s-a părut interesant să-mi plasez naratoarea în margine. Pentru că de acolo se vede altfel. Cînd personajul meu spune „sînt o provincială vizavi de dragoste“ sau „sînt o provincială vizavi de limbaj“ sau „sînt o provincială vizavi de frumusețe“, își asumă poziția de slăbiciune, de vulnerabilitate și spune ce vede de acolo. E mica ei putere. În a doua parte a cărții, am pus-o față-n față cu ceea ce ea percepe drept centru: un fel de model feminin, la care ea se raportează ca la o autoritate, un fel de mamă intimidantă și seducătoare totodată. Un personaj feminin opus ei, care dă sentințe fiindcă deține putere. Dar în final naratoarea mea are o mică victorie. În carte, am încercat să scriu despre a sta deoparte, a fi la margine în raport cu orice și i-am tot dat tîrcoale cuvîntului „provincie“, încercînd să-i găsesc un accent nou, să-i mișc un pic centrul de greutate.
Crezi că există o literatură „marginală”? Ce mai reprezintă pentru tine centrul și marginea în literatură?
Există cărți mai bune și cărți mai proaste, cărți canonice și cărți subapreciate. Întrebarea este cine face canonul. Cine stabilește ierarhiile și pe ce criterii? Și cît timp sînt valabile aceste criterii? Înainte de 1989, critica literară era importantă, avea puterea de a decide care sînt cărțile care contează. Și erau cîțiva critici care reprezentau un centru de putere. Verdictul lor conta, publicul cumpăra cărți și pe baza cronicilor. Acum centrul s-a desfăcut în mai mulți centri, mai mici și mai puțin puternici, iar de cîțiva ani se scrie foarte puțină cronică literară. Nu știu dacă cititorii se mai ghidează după verdictele puținilor cronicari literari.
Ai copilărit într-un oraș mai mult sau mai puțin „de provincie” pentru că este totuși un centru regional – Sibiu. În ce măsură ai simțit un spirit provincial cît timp ai locuit acolo (mai ales în timpul regimului comunist)?
În timpul regimului comunist eram un copil, aveam 14 ani în 1989, nu-mi puneam problema provincialismului. La scurt timp după Revoluție, am avut norocul ca în orașul meu de provincie să apară o revistă de cultură deloc provincială, Euphorion. Era o revistă de-a dreptul frumoasă, ieșea în evidență pe tarabele pline de ziare și reviste din anii aceia. Era ilustrată cu imagini de la expozițiile documenta sau cu reproduceri după Otto Dix, pe care le priveam fascinată. Asta pentru că de grafică se ocupa un artist, Mircea Stănescu. Numerele din anii ʼ90 sînt de colecție, am și păstrat cîteva. Acolo am citit articole, interviuri, poeme care pur și simplu mi-au deschis mintea, la vîrsta cea mai potrivită pentru asta. De pildă, acolo am citit un interviu cu regizorul Iulian Vișa, care spunea despre cultură că este o investiție în perspectivă. Mi s-a părut o propoziție magică. Iulian Vișa avusese parte de experiența teatrului polonez al lui Tadeusz Kantor, se stabilise în anii ʼ80 în Danemarca și s-a reîntors la Sibiu, unde a apucat să monteze în anii ʼ90 trei spectacole care de-asemenea mi-au marcat adolescența. Tot în Euphorion am citit pentru prima oară poeme de Judith Mészáros, admirată apoi de mulți dintre poeții afirmați în anii 2000, și traduceri din Sylvia Plath și Anne Sexton. Le-am iubit pe toate trei de la primele versuri. Dar, pentru un om foarte tînăr, care terminase facultatea de jurnalistică, Sibiul nu avea atunci prea multe de oferit. Așa că am plecat la București, la centru. Acolo aveam mai multe șanse și să public, și să-mi găsesc un job.
Ai avut la început vreun complex față de orașul mai mare? Cum te-ai adaptat?
Știu că la început, cînd nu-mi era foarte ușor, destul de singură în București și cu bani foarte puțini primiți dintr-o colaborare la radio, îmi spuneam că trebuie să rezist aici, că dacă o să mă întorc, o să mă ratez. Asta era convingerea mea atunci. Orașul l-am iubit de la început. Îmi plăceau bulevardele largi, agitația, terasele, străduțele cu case vechi, dărăpănate și curțile inundate de vegetație. Cu timpul a ajuns și să mă obosească, și să mă enerveze, să mi se pară agresiv cu traficul lui și claxoanele și oamenii care dau buzna în vagoanele metroului înainte să apuci să cobori. Dar tot îl iubesc. Deocamdată nu cred că aș putea trăi în altă parte. Nu știu dacă m-am adaptat, dar m-am așezat aici, mi-am revendicat partea mea din acest oraș complicat.
Lucrezi ca jurnalist cultural, realizezi emisiuni la Radio România Cultural. Crezi că există o descentralizare culturală în România? Cum a evoluat ea după 1990?
Sînt cîteva centre culturale în țară: pentru literatură e Iașiul, cu Editura Polirom, cu scriitorii care trăiesc la Iași și care l-au convins, la începutul anilor 2000, pe Silviu Lupescu să publice literatură română contemporană și apoi, de cîțiva ani, au pus pe picioare Festivalul Internațional de Literatură și Traducere, FILIT-ul. Pentru teatru e, desigur, Sibiul, cu Festivalul Internațional de Teatru. Pentru film, centrul e Clujul, cu TIFF-ul. Pentru artele vizuale, Timișoara e un centru important de cînd există acolo ArtEncounters. Dar nu știu dacă toate aceste fapte culturale remarcabile și cu relevanță internațională care au loc în alte orașe decît Capitala sînt suficiente pentru a vorbi de o reală descentralizare culturală. Pentru asta ar fi nevoie de viziune pe termen lung și de politici culturale. Ar fi nevoie ca politicienii noștri să înțeleagă odată că, investind în cultură, investesc în perspectivă. Descentralizare culturală ar însemna acces la cultură pentru mult mai mulți oameni. Sînt nenumărate orașe care nu mai au librării, cinematografe, ce să mai vorbim despre mediul rural, unde trăiește mare parte din populația României. Bani pentru cultură ar mai fi, consiliile locale au buget și pentru cultură, dar, dacă îi cheltuiești pe festivisme care amintesc de „Cîntarea României“ sau pe colive de ziua cîte unei personalități culturale, nu înseamnă că asiguri accesul la cultură. Să luăm cel mai recent exemplu: campania „Citește românește“, prin care Ministerul Culturii vrea să sprijine scriitorii români contemporani. Cui i se adresează acel clip cu soprana Felicia Filip care rostește emfatic un text plin de clișee, ca din comentariile pe care trebuie să le învețe pe dinafară elevii dacă vor să treacă examenele? Oare un adolescent căruia i se spune „scriitorul român face parte din fibra ta“ se va grăbi să citească scriitori români? Și, dacă să zicem că va asculta îndemnul și se va duce pe site-ul care susține campania, printre primele cărți afișate va găsi Suge-o, Andrei!, un bestseller românesc, de altfel. Poftim, cultură!
Ce înseamnă pentru tine „o cultură provincială”?
Provincială în România este politica culturală. Nu există proiecte consistente și pe termen lung care să ducă produsele culturale de calitate la public. Infrastructura culturală, cum ziceam, e la pămînt, cinematografele s-au transformat în sedii de afaceri lucrative, la fel și librăriile, teatre au doar cîteva orașe mari, bibliotecile nu au bani de achiziții. Independenții abia supraviețuiesc de la un proiect la altul, iar în sezonul ăsta marcat de pandemie au fost loviți din plin.
Ai călătorit, ai participat la tîrguri de carte și festivaluri de literatură, ai avut lecturi publice în străinătate. Ce ai simțit acolo apropo de complexe, de culturi „mari” și „mici”, de centru și de margine?
La Tîrgul de carte de la Leipzig era, poate mai este și acum, un program numit „Limbi mici, literaturi mari“, unde sînt invitați autori din țările estice, din fostele țări comuniste. Nu e singurul program de aceste fel în Germania, asta poate pentru că Germania are de gestionat propriul său Est fost comunist. La festivaluri, la tîrguri de carte, mai ales cînd România e invitată de onoare, ți se acordă atenție, te simți parte a unei comunități internaționale, e frumos. Și mai frumos ar fi să se traducă apoi cărțile. E greu să trezești curiozitatea unui editor străin cînd vii din Est, deși în ultimii ani s-au făcut multe traduceri semnificative din literatura română. Nu destule, însă, ca să se vorbească în străinătate de literatura română de azi așa cum se vorbește, de pildă, despre filmul românesc. Dar nu pentru că sîntem noi „mici“ sau „provinciali“ în literatură, ci pentru că editorii au și ei socotelile lor, în fond, o editură e și o afacere. Iar un autor total necunoscut, din Est, e mai greu de promovat, de vîndut, chiar dacă e foarte bun.
Internetul și noile tehnologii pot anula provincialismul sau, dimpotrivă, îl scot și mai tare în evidență?
Și, și. Noile tehnologii sînt doar un instrument și funcționează uneori ca o lupă uriașă care mărește și cele bune, și cele rele. Depinde unde te uiți cu lupa asta.
a consemnat Adina POPESCU
