Ceartă, scandal, bătaie

Îmi amintesc acea petrecere boemă de acum mai bine de 15 ani, la care o fată brunetă şi gingaşă care vorbea aproape în şoaptă şi n-ar fi făcut rău nici unei muşte, studentă la Psihologie parcă, l-a bătut pe iubitul ei cu o tigaie de teflon, plină cu resturi de ulei şi de omletă, reuşind pînă la urmă să-i spargă ochelarii. Interesant este și modul în care am reținut această scenă a „bătăii“, mai mult amuzantă decît violentă – era decupată prin geamul de la bucătărie care dădea spre balcon, locul unde se petrecea conflictul. Nu se auzea nici un sunet, se vedeau doar două capete, capul băiatului iţindu-se şi răcnind ceva, capul ei uşor tras pe spate, cu o atitudine demnă şi, din cînd în cînd, tigaia ce lovea metodic primul cap care pentru cîteva secunde dispărea din cadru, apoi reapărea, încăpăţînîndu-se să nu se dea bătut. O secvenţă de film mut sau, pur şi simplu, o scenă din Tom şi Jerry.

Cei doi veniseră la petrecere împreună. Pe la miezul nopţii, el era gelos fiindcă ea stătea de vorbă cu un necunoscut. Pe la unu, ea era furioasă fiindcă el alesese să se îmbete în loc să-i acorde ei atenţie. Pe la unu şi jumătate, ea a golit o sticlă de gin şi l-a chemat pe el pe balcon pentru o discuţie lămuritoare care a degenerat în episodul cu tigaia. În tot acest timp, restul chefliilor şi-au văzut de petrecerea lor. A doua zi dimineaţă, cei doi au plecat tot împreună, mahmuri şi obosiţi, ea ţinîndu-l de braţ, pentru că el era chior ca o cîrtiţă, în căutarea unei prăvălii unde se repară ochelari. Mi-ar plăcea să vă spun că la scurtă vreme după aceea s-au căsătorit, că şi-au luat un apartament în rate şi că în prezent au copii şi job-uri responsabile, iar tigaia şi-a găsit în sfîrşit o utilitate casnică, însă nu s-a întîmplat aşa.

Aparent, societatea ne educă să fim discreţi şi să nu ne spălăm rufele în public. Poate că undeva, într-un subconştient colectiv, mai există rămăşiţele unor vechi concepţii ţărăneşti, ale temerii „de a nu ajunge de rîsul satului“. De aceea, episoadele de ceartă mai mult sau mai puțin violente se petrec în spatele ușilor închise, pentru a ne proteja intimitatea. Pe de altă parte, în deceniile comunismului, intimitatea nu mai exista, iar uşile și pereții deveniseră de carton. Tot atunci, îi uram „la mişto“ unui tînăr cuplu aflat la început de drum: „Casă de piatră şi copii de BCA!“. Acei pereţi subţiri care despărţeau vastele noastre apartamente ne-au creat deprinderea de a şti totul unii despre ceilalţi. O deprindere care treptat s-a transformat în dependență, căci graniţa între decenţă şi indecenţă nu mai era trasată de nimeni. Vrem să auzim, să fim martori la ce fac ceilalți din jurul nostru și, cu cît scenele sînt mai cu păruială și cu scandal, cu atît devine totul mai palpitant. Trasul cu ochiul pe vizor pentru a nu pierde nimic din ce se întîmplă pe scara blocului nu este un mit, era un „sport“ practicat cu perseverență în anii ’80.

Ca peste tot în lume, scandalurile domestice, divorţurile aşa-ziselor vedete, dar şi cafteala în direct de tipul Trădaţi în dragoste se vînd bine la TV și în online. A asista la certurile altora nu provoacă nici o stînjeneală, iar penibilul e o formă de entertainment. Nevoia de a te hrăni din conflictele celor din jur e atît de puternică încît, fără prea mari eforturi, poţi ajunge cu uşurinţă vedetă chiar şi la tine în bloc. La un moment dat, atunci cînd locuiam la bloc, aveam deasupra mea un vecin care, atunci cînd bea împreună cu consoarta sa, trecea prin trei faze pe care i le știam deja pe de rost. În prima fază de trotilare era binedispus, rîdea de se zgîlțîia blocul ca la un cutremur de intensitate medie. În a doua fază începea scandalul care putea să dureze și cîte două-trei ore în funcție de cantitatea de alcool ingurgitată. Urletele lui se amestecau cu suspinele ei (de obicei, la faza asta, doamnele în vîrstă și cam surde de la etajul trei ieșeau îngrijorate pe palier ca să audă mai bine și să se prindă dacă o bate sau nu). De altfel, concluzia generală a locatarilor din bloc era că „Sigur o bate!“, însă mulți erau intrigați de faptul că ea nu prezenta nicio-dată vreun semn al presupusei violențe domestice, nici un ochi vînăt, nimic. Așa că oamenii preferau să nu se bage, doar o priveau pe femeie cu o oareșce milă cînd o întîlneau la lift, însă „Poate că-i place!“, și-a exprimat odată părerea tovarășul colonel de la etajul cinci care știa, la rîndul lui, care era a treia fază. A treia fază se consuma noaptea tîrziu și era cu sex cu chiuituri, probabil că avea rol de împăcare. Timp de patru ani, pînă cînd s‑au despărțit, cuplul ăsta trăia aceeași poveste care se repeta în buclă la nesfîrșit, nu putea sau poate că nu voia să iasă din buclă și nici nu-i păsa că, într-un fel sau altul, vecinii erau părtași. Pur și simplu, ofereau un spectacol cam monoton, însă gratuit. O singură dată m-au surprins – de un Crăciun, am auzit niște tropăieli în apartamentul de deasupra de parcă trecea pe-o acolo o turmă de elefanți. Apoi am auzit și vocea lui ghidușă: „Sînt renul lui Moș Crăciun!“. Așadar, cu ocazia sărbătorii, schimbaseră un pic scenariul.

La bloc, mai ales în aceste spații meschine de locuit din cartierele-dormitor construite de Ceaușescu, se trec cu vederea multe lucruri. Cum ar fi sforăitul lui dom’ Costel care „are probleme cu sinusurile“, televizorul dat la maximum al doamnei Popescu pentru că „n‑aude mai nimic, săraca!“, lătratul isteric al pechinezului de la cinci, uneori chiar și clasica bormașină. Însă orice voce ridicată, orice trosnet la o oră suspectă, în ochii celorlalți, are drept sursă un potențial conflict domestic pe principiul: „O bate, dom’le, sau n-o bate?“ („Și dacă o bate, o fi avut el vreun motiv!“). Totuși, oamenii se mai și ceartă, iar unii dintre ei chiar nu-și doresc ca cearta lor să-i transforme în vedete „locale“. Fiindcă, în majoritatea cazurilor, spaţiul locativ nu-ţi oferă şansa unei intimităţi a conflictului (de cînd eram mică m-a obsedat replica „Mai încet, că te aud vecinii!“) şi pentru că, în fond, trebuie să te cerţi undeva şi e mai natural să o faci face to face decît pe Mess, cauţi alte locuri în care cearta ar putea să se consume fără alte urmări şi, mai ales, fără martori. Unele cupluri îşi rezolvă problemele în maşină, altele se ceartă la telefon, însă cele mai multe se despart pur şi simplu, fără să se mai certe. Această despărţire „uscată“, în care doi oameni nici măcar nu se mai obosesc să ţipe unul la altul „ca să nu-i audă vecinii“, e cea mai tristă dintre toate. De aceea mi se pare viu, memorabil și atipic momentul în care o fată mică şi brunetă îi dă iubitului cu tigaia în cap şi îi sparge ochelarii.

Îmi mai amintesc o ceartă amuzantă din spațiul public la care am asistat din întîmplare. S-a consumat pe un gard vizavi de o biserică, în cea mai paşnică duminică posibilă. Mai întîi a apărut ea, care plecase de acasă în papuci, s-a aşezat pe gard şi şi-a aprins o ţigară. Era îmbrăcată în pantaloni de trening, mesteca gumă, fuma şi plîngea. La scurt timp a apărut şi el, în pantaloni scurţi şi maiou. S‑a aşezat pe gard, la un metru de ea, şi-a aprins o ţigară. Fuma şi tăcea. La un moment dat, ea nu s-a mai putut abţine şi i-a aruncat acea privire reprobabilă căreia nu-i rezistă nici un bărbat fără să înceapă să urle. Așa că el a început să răcnească: „Şi ce dacă, fă, m-am uitat la cracii lui aia?! Ce, n-am voie să mă uit?! Am omorît pe cineva?“. Pe ea o pufneşte din nou plînsul. Ea: „Da’ ce, io n-am?!“. El: „Ba ai, da’ pe-ai tăi îi ştiu!“. După vreo cinci minute am dedus că la ei acasă fusese într-adevăr cea mai paşnică duminică posibilă şi că se uitau împreună la televizor, la o emisiune din astea cu vedete. Și așa a început totul. Cele două babe de pe treptele bisericii care făceau schimb de colive au căscat ochii în speranţa că vor vedea o păruială live.