Despre discreție

Despre discreție nu se mai vorbește, nu e potrivită vremurilor pe care le trăim. Tendința e aceea de a fi intruziv, de a pătrunde în viața celuilalt cu orice preț, de a fi prezent și vocal, de a avea tupeu. Discreția nu e totuna cu a fi modest sau a avea bun-simț, a sta în banca ta. E ceva mai mult de atît. A-ți trăi viața cu discreție implică nu doar o eleganță, ci și o disciplină de a te decupla constant de la tot bîlciul social, de a nu te amesteca atunci cînd nu e cazul și de a-ți fi bine cu tine. Am observat că foarte puțini oameni se simt într-adevăr bine cu ei înșiși, de aceea rareori am cunoscut oameni cu adevărat discreți. Astăzi, în lumea Facebook-ului și a expunerii online, e foarte greu să mai găsești o definiție a discreției. Toți vor să distribuie orice, să ducă mai departe zvonul, vestea, bîrfa. Inclusiv funcția Facebook de a distribui o postare ca să ajungă la cît mai mulți utilizatori e cumva antagonismul discreției. De cînd cu viața virtuală, s-a dus naibii și discreția!

În urmă cu vreo doi ani, într-o excursie de documentare în Banatul montan, am ajuns la o pensiune izolată. Pensiune e mult spus, de fapt era o casă familială deschisă acelor oaspeți care știau de ea (n-o să-i dau numele pentru că nu am acordul gazdelor și asta face parte din tema textului – discreția). Am luat-o pe un drum secundar, cu un singur sens, și am înconjurat un lac care ar fi concurat lejer cu orice lac mai mic din Elveția, doar că habar nu aveam de el. După vreo 45 de minute am ajuns la ultima casă locuită, de fapt cred am ajuns în paradis. Pensiunea era pe o buză a văii, chiar deasupra lacului, și semăna mai degrabă cu un han din alte vremuri, cu pereți văruiți în alb, grinzi de lemn, camere de boieri, multe ghivece cu flori și obiecte tradiționale... totul gîndit în detaliu și cu foarte mult bun gust, era genul de casă care poartă amprenta proprietarilor și ai senzația că, de fapt, îți fac o imensă favoare să te primească acolo pe banii tăi, iar banii nici nu mai contează într-o situație de acest gen. Proprietarii, un cuplu de origine germană, din Timișoara, locuiau acolo, am înțeles că era casa lor „de vară”, ambii era trecuți de 70 de ani, ea ne-a întîmpinat în grădină, unde mai trebăluia una-alta, el a venit ceva mai tîrziu ca să stea un pic la soare pe terasă. Înainte să ne cazăm, doamna ne-a făcut turul casei – era o femeie mărunțică, vioaie, însă cu un aer trist. La un moment dat, ne-a dus într-o bibliotecă, era de fapt biblioteca fiului lor, unicul lor fiu, doctor, plecat în Germania de multă vreme și care între timp murise de cancer la 40 și un pic de ani. În urma lui rămăsese o famile în Germania, o soție și copii, nepoții care își vizitau bunicii an de an la Timișoara. Însă biblioteca aceea îl aștepta pe unicul fiu îngropat și era un soi de sanctuar, o cameră plină cu cărți în limba germană și plină, în același timp, de discreție. Doamna a ținut să ne-o arate și să ne spună povestea tragică a fiului, a familiei lor, pe un ton egal, fără să încerce să ne transmită neapărat o emoție, să ne impresioneze, emoția era una intrinsecă, conținută în tot acel spațiu și în povestea lui – uite, noi avem casa asta, am avut un fiu, el a murit, a fost un ghinion, asta e. Noi, doi părinți nenorociți, trăim pînă la adînci bătrîneți, mergem mai departe, însă i-am păstrat camera asta, a lui, deși știm că nu se va mai întoarce niciodată. Apoi doamna s-a retras, însă emoția a fost atît puternică încît m-a urmărit întreaga zi pînă cînd, spre seară, l-am întîlnit și pe soțul ei, pe terasă, s-a așezat pe șezlongul lui, scăldat în ultimele raze de soare, ne-a întrebat dacă ne simțim bine în casa lor, ne-a povestit despre culorile lacului în funcție de anotimpuri, de lumina care cade... nimic, nimic despre fiul lor mort, totuși cuvintele erau acolo, printre noi.

O altă poveste e deja îngropată în timp – în clasele primare am avut la un moment dat o colegă de bancă, Letiția. Era o fetiță fragilă, cu ochi albaștri și cu chip „de porțelan”, gata să se spargă la cea mai mică atingere, purta mereu la uniformă un guleraș alb de dantelă, apretat, cum era la modă pe atunci. Toți, inclusiv învățătoarea, o consideram pe Letiția un copil excesiv de timid – era retrasă, vorbea foarte puțin, mai mult în șoaptă și niciodată neîntrebată, cînd se făceau glume pe seama ei se înroșea puternic la față, de aceea ceilalți copii își făcuseră un obicei să o necăjească cu tot felul de tîmpenii de copii ca să vadă cum reacționează. La început îi luam apărarea – datoria față de colega de bancă despre care simți cumva că-ți „aparține”, însă cu timpul a început și pe mine să mă intrige purtatea ei diferită, pentru că cei mai mulți dintre copiii regimului socialist erau volubili, zgomotoși și pîrîcioși, mici „animale” sociale perfect dresate. Așadar, n-am rezistat, m-am luat după ceilalți și am început și eu să o supăr pe Letiția, nu din răutate, ci de curiozitate, să văd pînă unde duce toleranța ei. O „mișcam” (adică îi dădeam un cot) intenționat la caligrafie ca să greșească. Îi rupeam minele de la creioanele colorate, la desen. Îi trînteam pe jos penarul, în pauze. Odată, spre rușinea mea, am aruncat cu mingea spre ea în timpul orei de sport, cînd nu era atenta. Nu-mi doream decît ca fetița asta, colega mea de bancă, să se trezească la realitate, prea trăia într-o altă lume. Cînd își întorcea spre mine privirea aia mereu senină, fața politicoasă și zîmbitoare, mă apuca amocul. Doar cînd o vedeam că se înroșește și își mușcă buza de jos, gata să plîngă, știam că obținusem o victorie. Apoi plecam împreună spre casă, cravatele noastre de pionier fluturau la unison pe strada școlii, Letiția zîmbea din nou și nu pomenea nimic despre incidentul care o supărase, nu-i vorbea niciodată de rău pe colegii care o necăjeau în permanență. Prin clasa a treia, am fost invitată la ziua ei de naștere. Locuia la casă, ceea ce mi s-a părut straniu și din nou diferit – aproape toți copiii pe care-i știam locuiau în blocurile socialiste de pe Calea Moșilor. Părinții și sora ei aveau aceleași fețe de porțelean, aceleași zîmbete și priviri senine. Erau ireali de frumoși. Părinții erau arhitecți sau ceva de genul ăsta, oricum dintr-o pătură de intelectuali considerată mai de soi decît inginerii – din nou, aproape toți părinții copiilor pe care îi știam erau ingineri. Petrecerea de ziua Letiției a fost una liniștită, așa cum mă așteptam, fără clasicele smuceli, îmbrînceli între copii, tropăieli și zbierete la jocuri încropite ad-hoc, însă au fost aperitive, a fost și tort. O petrecere politicoasă unde m-am simțit bine doar pentru că oamenii aceia păreau fericiți, într-o lume marcată de o nefericire profundă pe care mai mult o intuiam, fără să o înțeleg. Mulți ani mai tîrziu, cînd m-am gîndit întîmplător la Letiția, mi-a dat seama că fetița aceea nu era atît timidă sau bine crescută, cît era plină de o grațioasă discreție. Era un mic monument de discreție. Tot întîmplător, mi-a scris, la un moment dat, pe Messenger, întrebîndu-mă dacă îmi amintesc de ea. Sigur că-mi aminteam! Mi s-a părut mai îndrăzneață și mai volubilă ca odinioară, însă la fel de grațioasă, de atentă la modul în care își alegea cuvintele. Se căsătorise undeva în Franța sau Belgia, tocmai născuse un copil, se mutase într-o țară care probabil că o merita pe deplin și unde n-o mai necăjea nimeni fără motiv, nu-i făcea mici rahaturi, doar ca să-i testeze toleranța și să-i demonstreze că-i mai jmecher și mai „adaptat”.