Despre discreție

Publicat în Dilema Veche nr. 861 din 8 - 14 octombrie 2020
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Despre discreție nu se mai vorbește, nu e potrivită vremurilor pe care le trăim. Tendința e aceea de a fi intruziv, de a pătrunde în viața celuilalt cu orice preț, de a fi prezent și vocal, de a avea tupeu. Discreția nu e totuna cu a fi modest sau a avea bun-simț, a sta în banca ta. E ceva mai mult de atît. A-ți trăi viața cu discreție implică nu doar o eleganță, ci și o disciplină de a te decupla constant de la tot bîlciul social, de a nu te amesteca atunci cînd nu e cazul și de a-ți fi bine cu tine. Am observat că foarte puțini oameni se simt într-adevăr bine cu ei înșiși, de aceea rareori am cunoscut oameni cu adevărat discreți. Astăzi, în lumea Facebook-ului și a expunerii online, e foarte greu să mai găsești o definiție a discreției. Toți vor să distribuie orice, să ducă mai departe zvonul, vestea, bîrfa. Inclusiv funcția Facebook de a distribui o postare ca să ajungă la cît mai mulți utilizatori e cumva antagonismul discreției. De cînd cu viața virtuală, s-a dus naibii și discreția!

În urmă cu vreo doi ani, într-o excursie de documentare în Banatul montan, am ajuns la o pensiune izolată. Pensiune e mult spus, de fapt era o casă familială deschisă acelor oaspeți care știau de ea (n-o să-i dau numele pentru că nu am acordul gazdelor și asta face parte din tema textului – discreția). Am luat-o pe un drum secundar, cu un singur sens, și am înconjurat un lac care ar fi concurat lejer cu orice lac mai mic din Elveția, doar că habar nu aveam de el. După vreo 45 de minute am ajuns la ultima casă locuită, de fapt cred am ajuns în paradis. Pensiunea era pe o buză a văii, chiar deasupra lacului, și semăna mai degrabă cu un han din alte vremuri, cu pereți văruiți în alb, grinzi de lemn, camere de boieri, multe ghivece cu flori și obiecte tradiționale... totul gîndit în detaliu și cu foarte mult bun gust, era genul de casă care poartă amprenta proprietarilor și ai senzația că, de fapt, îți fac o imensă favoare să te primească acolo pe banii tăi, iar banii nici nu mai contează într-o situație de acest gen. Proprietarii, un cuplu de origine germană, din Timișoara, locuiau acolo, am înțeles că era casa lor „de vară”, ambii era trecuți de 70 de ani, ea ne-a întîmpinat în grădină, unde mai trebăluia una-alta, el a venit ceva mai tîrziu ca să stea un pic la soare pe terasă. Înainte să ne cazăm, doamna ne-a făcut turul casei – era o femeie mărunțică, vioaie, însă cu un aer trist. La un moment dat, ne-a dus într-o bibliotecă, era de fapt biblioteca fiului lor, unicul lor fiu, doctor, plecat în Germania de multă vreme și care între timp murise de cancer la 40 și un pic de ani. În urma lui rămăsese o famile în Germania, o soție și copii, nepoții care își vizitau bunicii an de an la Timișoara. Însă biblioteca aceea îl aștepta pe unicul fiu îngropat și era un soi de sanctuar, o cameră plină cu cărți în limba germană și plină, în același timp, de discreție. Doamna a ținut să ne-o arate și să ne spună povestea tragică a fiului, a familiei lor, pe un ton egal, fără să încerce să ne transmită neapărat o emoție, să ne impresioneze, emoția era una intrinsecă, conținută în tot acel spațiu și în povestea lui – uite, noi avem casa asta, am avut un fiu, el a murit, a fost un ghinion, asta e. Noi, doi părinți nenorociți, trăim pînă la adînci bătrîneți, mergem mai departe, însă i-am păstrat camera asta, a lui, deși știm că nu se va mai întoarce niciodată. Apoi doamna s-a retras, însă emoția a fost atît puternică încît m-a urmărit întreaga zi pînă cînd, spre seară, l-am întîlnit și pe soțul ei, pe terasă, s-a așezat pe șezlongul lui, scăldat în ultimele raze de soare, ne-a întrebat dacă ne simțim bine în casa lor, ne-a povestit despre culorile lacului în funcție de anotimpuri, de lumina care cade... nimic, nimic despre fiul lor mort, totuși cuvintele erau acolo, printre noi.

O altă poveste e deja îngropată în timp – în clasele primare am avut la un moment dat o colegă de bancă, Letiția. Era o fetiță fragilă, cu ochi albaștri și cu chip „de porțelan”, gata să se spargă la cea mai mică atingere, purta mereu la uniformă un guleraș alb de dantelă, apretat, cum era la modă pe atunci. Toți, inclusiv învățătoarea, o consideram pe Letiția un copil excesiv de timid – era retrasă, vorbea foarte puțin, mai mult în șoaptă și niciodată neîntrebată, cînd se făceau glume pe seama ei se înroșea puternic la față, de aceea ceilalți copii își făcuseră un obicei să o necăjească cu tot felul de tîmpenii de copii ca să vadă cum reacționează. La început îi luam apărarea – datoria față de colega de bancă despre care simți cumva că-ți „aparține”, însă cu timpul a început și pe mine să mă intrige purtatea ei diferită, pentru că cei mai mulți dintre copiii regimului socialist erau volubili, zgomotoși și pîrîcioși, mici „animale” sociale perfect dresate. Așadar, n-am rezistat, m-am luat după ceilalți și am început și eu să o supăr pe Letiția, nu din răutate, ci de curiozitate, să văd pînă unde duce toleranța ei. O „mișcam” (adică îi dădeam un cot) intenționat la caligrafie ca să greșească. Îi rupeam minele de la creioanele colorate, la desen. Îi trînteam pe jos penarul, în pauze. Odată, spre rușinea mea, am aruncat cu mingea spre ea în timpul orei de sport, cînd nu era atenta. Nu-mi doream decît ca fetița asta, colega mea de bancă, să se trezească la realitate, prea trăia într-o altă lume. Cînd își întorcea spre mine privirea aia mereu senină, fața politicoasă și zîmbitoare, mă apuca amocul. Doar cînd o vedeam că se înroșește și își mușcă buza de jos, gata să plîngă, știam că obținusem o victorie. Apoi plecam împreună spre casă, cravatele noastre de pionier fluturau la unison pe strada școlii, Letiția zîmbea din nou și nu pomenea nimic despre incidentul care o supărase, nu-i vorbea niciodată de rău pe colegii care o necăjeau în permanență. Prin clasa a treia, am fost invitată la ziua ei de naștere. Locuia la casă, ceea ce mi s-a părut straniu și din nou diferit – aproape toți copiii pe care-i știam locuiau în blocurile socialiste de pe Calea Moșilor. Părinții și sora ei aveau aceleași fețe de porțelean, aceleași zîmbete și priviri senine. Erau ireali de frumoși. Părinții erau arhitecți sau ceva de genul ăsta, oricum dintr-o pătură de intelectuali considerată mai de soi decît inginerii – din nou, aproape toți părinții copiilor pe care îi știam erau ingineri. Petrecerea de ziua Letiției a fost una liniștită, așa cum mă așteptam, fără clasicele smuceli, îmbrînceli între copii, tropăieli și zbierete la jocuri încropite ad-hoc, însă au fost aperitive, a fost și tort. O petrecere politicoasă unde m-am simțit bine doar pentru că oamenii aceia păreau fericiți, într-o lume marcată de o nefericire profundă pe care mai mult o intuiam, fără să o înțeleg. Mulți ani mai tîrziu, cînd m-am gîndit întîmplător la Letiția, mi-a dat seama că fetița aceea nu era atît timidă sau bine crescută, cît era plină de o grațioasă discreție. Era un mic monument de discreție. Tot întîmplător, mi-a scris, la un moment dat, pe Messenger, întrebîndu-mă dacă îmi amintesc de ea. Sigur că-mi aminteam! Mi s-a părut mai îndrăzneață și mai volubilă ca odinioară, însă la fel de grațioasă, de atentă la modul în care își alegea cuvintele. Se căsătorise undeva în Franța sau Belgia, tocmai născuse un copil, se mutase într-o țară care probabil că o merita pe deplin și unde n-o mai necăjea nimeni fără motiv, nu-i făcea mici rahaturi, doar ca să-i testeze toleranța și să-i demonstreze că-i mai jmecher și mai „adaptat”.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Misterioasa moarte de la Sanremo. Iubitul cântăreței Dalida, găsit împușcat în cap, în camera de hotel VIDEO
Cazul a șocat Italia în anii ʼ60, dar a fost clasat ca sinucidere. Peste 40 de ani, poliția a reluat investigația, dar misterul încă persistă.
image
Fumatul interzis minorilor în spații publice. Proiectul, adoptat de Senat
Inițiativa legislativă a fost adoptată tacit de Senat, luni, iar aceasta prevede că minorii nu mai pot fuma în parcuri, pe drumurile publice sau alte zone publice, fiind pasibili de amenzi până la 500 de lei.
image
Primul moment al cutremurului din Turcia, surprins de camera unei mașini VIDEO
Primul moment al celui de-al doilea seism din Turcia a fost întregistrat de camera de bord a unei mașini. Imaginile sunt de-a dreptul cutremurătoare. Șoferul a văzut cum, în jurul său, oamenii aleargă disperați în stradă, iar clădirile încep să se prăbușească.

HIstoria.ro

image
Aventurile Reginei Maria, o traumă pentru tânărul prinț Carol
Nașterea lui Carol, primul copil al cuplului princiar Ferdinand-Maria, pe 15 octombrie 1893, a fost un prilej de mare bucurie pentru țară, familia regală și Regele Carol I, dar mai puțin pentru tânăra mamă.
image
Consecințele bătăliei de la Stalingrad
După capitularea Corpului XI Armată, timp de câteva zile, avioane de recunoaștere germane au continuat să efectueze zboruri deasupra Stalingradului pentru a descoperi eventualele grupuri de militari germani care încercau să scape și de a le parașuta provizii.
image
Joseph Pulitzer, jurnalistul născut pe malul Mureşului, care a făcut istorie în Statele Unite
Premiile Pulitzer, cele mai prestigioase distincții ale jurnalismului american, au fost acordate pentru prima dată în 1917, la inițiativa jurnalistului de origine maghiară Joseph Pulitzer.