Țeapa bulgărească sau despre limita confortului personal

Stabilimentul arăta „rustic”, însă în sensul rău – ca un coteț ceva mai mare de găini care stătea să se dărîme, însă nu-ți dădeai seama chiar din prima. Ne fusese recomandat de o cunoștință întîmplătoare din celălalt capăt al Bulgariei care ne făcuse și rezervarea pentru trei nopți. „Nu e lux, dar e o cameră unde se poate dormi decent, la un preț bun!”, ne asigurase ea și avusesem încredere pentru că niciodată nu luaserăm vreo țeapă majoră în Bulgaria, așa cum ni se întîmplase de multe ori în România, totul aici era cît de cît funcțional. În plus, cunoștința noastră, o bulgăroaică, ne scutise de dat telefoane în plin sezon și de încercarea de a ne înțelege într-o engleză aproximativă cu diferite gazde sau proprietari de pensiuni. Îi fuseserăm recunoscători. Iar după 300 și ceva de kilometri de condus într-o zi toridă nu mai aveam mari pretenții – ne-am prăbușit la o masă din lemn de care ni se lipeau mîinile transpirate (abia mai tîrziu am identificat-o drept soioasă), de la restaurantul pensiunii, și am cerut cîte o bere rece. Prietena noastră din sud ne mai spusese că proprietarul era un doctor chirurg din Sofia, om serios și de carieră, care își petrecea verile la malul mării, avînd grijă de pensiune și de restaurant. În mintea mea, această informație îmi oferea garanția calității serviciilor – pur și simplu, am respect față de doctori, fie ei români, bulgari sau de pretutindeni. Să stai la pensiunea unui doctor, mai ales în an pandemic, nu e ca și cum ai sta în casa unor țărani nespălați. De îndată ce am ajuns l-am căutat cu privirea pe dom’ doctor, însă prin curte nu era decît un băietan care o rupea oarecum pe englezește și care se înțelegea de bine, de rău cu mușteriii străini. Chipul îi era pe jumătate acoperit de o mască pe care probabil că nu și-o schimbase de vreo săptămînă, iar din conversația cu el am înțeles că avea o mare nemulțumire – de ce el e obligat să poartă mască și turiștii, nu?

Room is not ready!, dar am înțeles că acum „se face”. L-am întrebat pe puști despre doctor și m-am lămurit că era bătrînul în „costum de marinel” de la poartă. Îl văzusem în treacăt, bea bere la o măsuță, alături de nevastă, și fumau țigări, aș fi zis „Carpați” la ce tuse tabagică „sănătoasă” avea nevasta. Ei doi nu purtau măști. Doctorul părea cam decrepit și nu prea avea prestanță de doctor, dar cine știe? Nu judeca oamenii după aparențe! – mi-am zis.

Camera era prima pe stînga, m-a izbit un miros greu pe care încercaseră să-l îndepărteze cu un parfum ieftin, dulce-grețos. Mică, întunecoasă, două paturi, un televizor. Părea într-adevăr o cameră funcțională, însă nu am fost prea atentă la detalii. Era cald, aproape sufocant, așa că mi-am ridicat cu speranță privirea spre aparatul de aer condiționat. Merge? Sure – mi-a zîmbit băietanul, l-am crezut pe cuvînt, n-am mai verificat. Wi-fi? Let’s see, poate aveți noroc!, s-a plimbat cu telefonul prin cameră și ne-a demonstrat cu mîndrie că avea vreo două linii de semnal. Și acum să vă arat baia, „tradiționala” baie bulgărească de la mare, cu o chiuvetă de care e atașat un furtun de duș, cînd faci duș, avantajul e că speli tot, inclusiv WC-ul. Baia arăta ca o cameră de gazare, mai ales că erau și niște țevi pe sus ce ieșeau din niște găuri în pereți.

Nici acum nu înțeleg de ce n-am fugit de acolo mîncînd pămîntul, de ce am continuat să zîmbesc politicos cînd am dat pașapoartele și i-am plătit camera doctorului personal, gîndindu-mă că „n-om muri trei nopți!”, de ce am acceptat jegul ăla de cameră, ba chiar am început oftînd să dezinfectez baia cu spirtul adus de acasă. De ce nu am niciodată puterea de a spune „nu” în astfel de situații, poate dintr-un bun-simț exagerat, de ce plec capul și accept aproape orice pe banii mei (camera costa aproape cît studioul decent și curat din celălalt loc de unde tocmai veniserăm), de ce am mentalitatea asta păguboasă tipic românească „las’ că merge și așa!”? Poate că sînt rămășițe genetice din comunism, să ne mulțumim cu puțin, să nu cîrcotim, să fim obedienți, să acceptăm „răul” ca pe un dat, să ne lăsăm păcăliți cu zîmbetul pe buze. Toate „mările” mele din copilărie, „mările” socialiste, au fost marcate de condiții improprii, de camere mizere de hotel cu robinete la baie care nu se închideau și picurau toată noaptea, mochete vechi care purtau încă pașii plini de nisip ai celor dinaintea noastră, paturi din care ieșeau arcurile, așternuturi jilave, chifle tari ca piatra la micul dejun. Dar nu puteai să zici nimic, nu exista decît critică constructivă. Oare de acolo mi se trage?

Am lăsat bagajele în grajdul ăla și am plecat să luăm cina, care a fost mai mult decît mulțumitoare, ca oriunde în Bulgaria, la un restaurant drăguț pe malul mării. Însă gîndul că trebuia să mă întorc în cameră plutea deasupra mea ca o umbră. Am pornit-o aiurea prin sat, am făcut mici cumpărături ca să amînăm cît mai mult momentul. Ne-am întors destul de tîrziu, doctorul bea la greu cu niște localnici, se uitau la televizor la știrile bulgărești, iar doctorul le explica doct celorlalți cum stă treaba cu covidu’ – am dedus eu din conversație, neștiutorii îl ascultau și se uitau la el ca la un soare, probabil că le făcea cinste cu băutura. Am mai luat cîte o bere de la restaurantul pensiunii și ne-am aciuiat undeva prin curtea plină de vegetație, de țînțari și de obiecte vechi – un televizor stricat, o mașină de scris ruginită, niște cărți bulgărești pentru copii de prin anii ’80. „Adina, nu mai fi nemulțumită, uite, locul ăsta are, totuși, un farmec aparte... o să ai despre ce scrie!”, încercam eu să mă conving ușor abțiguită. Și, în același timp, încercam să-mi amintesc prin cîte gări am dormit de-a lungul timpului, în călătoriile mele, prin cîte holuri de hotel, în cîte corturi, odată am dormit chiar pe un morman de boască din mijlocul unei podgorii... mda, însă aveam 20 de ani, nu 40. La 40, oricît de boem ai fi și de destupat la minte, tot ai nevoie de o budă curată și de un pat decent. M-au lăsat nervii doar cînd am intrat în cameră și m-am prins că nu schimbaseră cearceafurile, erau pline de nisip. Am încercat să deschid televizorul, ca să am măcar o fereastră spre o altă lume mai „normală”, însă era doar de decor.

A doua zi, pe la șase, doctorul trebăluia prin curte, iar nevasta supraveghea aprovizionarea cu niște plăcinte a unei coșmelii din fața casei – ca să vezi, mica lor afacere avea și o patiserie! Bagajele noastre erau deja în mașină, eu, după o noapte nedormită, încercam să le explic prin Google Translate că vrem să plecăm și că vrem banii înapoi pentru două nopți. „Per che?”, a întrebat mirată nevasta, apropiindu-se de mine și tușindu-mi – tabagic, sper – în nas... unde era distanțarea socială? „Miroase urît, e mizerie...”, nevasta a suspinat, a apucat o cîrpă de praf, cu intenția de a ne face curat în cameră. „Nu e nevoie, plecăm!” Am recuperat cu greu banii pe o singură noapte, am zbughit-o spre București, la șapte eram deja în vamă, cu o vacanță distrusă pe ultima ei sută de metri. Mi-am amintit cu satisfacție că uitaserăm să le plătim cele patru beri.

Foto: wikimedia commons