Șapte ani în mahala
De curînd, s-au împlinit șapte ani de cînd locuiesc în mahalaua mea centrală de la Obor. De ce-i zic așa? Pentru că are toate datele periferiei – zonă de case, mai mult sau mai puțin arătoase, unele înghesuite unele într-altele, terenuri încă (semi)virane pentru a lăsa loc unor vile sau intențiilor unor dezvoltatori, coșmelii amestecate cu vile în toată regula (se aude „plici! plici!“, vara, din mica piscină a unor vecini de peste drum, ascunsă privirilor de un gard înalt), case în putrefacție, blocuri noi construite în grabă în spații unde mai degrabă ți-ai construi un butic și care seamănă cu niște lame de ras, atît sînt de subțiri, de zici că se îndoaie la prima pală de vînt, mănunchiuri de cabluri și încrengături de țevi pe care le împarți cu vecinii, nu mai știi unde ți-e panoul electric, branșamentul la apă, curți în proprietate și curți în indiviziune... toată înghesuiala asta urbană postnaționalizare care colcăie de oameni de tot felul și pe care n-o s-o vezi, de pildă, în Viena sau Berlin, în cartierele sistematizate. Totuși, din mahalaua mea faci 20 de minute la pas pînă în Piața Romană.
Sincer, m-am mutat aici ca să scap de blocul „socialist” în care am copilărit – de fapt, de blocuri, pentru că au fost mai multe și toate traumatizante în felul lor. Acum doar cînd intru într-o scară de bloc construit în anii ʼ70-ʼ80 mă apucă amocul. Locatarii știu totul unii despre ceilalți, există vizor, există comitet de bloc. Într-un astfel de conglomerat de apartamente standard în care, oricît ai dărîma pereți și ai muta mobilă, te simți identic cu cel de deasupra și cu cel de dedesubt, nu m-aș putea simți niciodată „acasă”. Ești, în fond, parte dintr-un întreg, nu există individualitate, așa au fost construite, să te anuleze. Am locuit pe rînd: 1) într-un apartament de trei camere cu tapet, gresie și alte îmbunătățiri, cum se purta pe atunci, la stradă, tramvaiul îți trecea prin creștetul capului, știai cînd era ora de retragere la depou, noaptea dacă deschideai geamul liniștea era prăfoasă și umedă, iepurele Pufi crescut pe balconul lung ca un maț, disfuncțional, a evadat într-o bună zi prin alte balcoane, l-am căutat prin tot blocul, dar nu l-am mai găsit; 2) într-un bloc de garsoniere, „liniștit”. „Miliția”, adică un fost angajat al ei și nevastă-sa, era veșnic pe o bancă din fața scării, vigilenți, își aruncau cîte un ochi prin sacoșele tale de la piață. S-a ajuns la concluzia că tinerii de la etajele superioare folosesc prea des liftul, ar trebui să mai urce și pe jos; 3) într-un apartament de două camere, cu un balcon închis (nu mai existau deja balcoane deschise), sufocant, inutilizabil. Cutie. Un nene din blocul de vizavi, aflat la doar 20 de metri distanță, fuma non-stop la geam. Nu mă deranja omul cu nimic, însă cadrul ăsta decupat cu el care fuma, singura mea perspectivă, mă scotea din minți.
„Te-ai mutat în țigănie!”, a constatat un amic bogat care locuia prin Primăverii cînd m-a adus într-o seară cu mașina, pe străduța mea din spatele blocurilor comuniste pe care le-am urît atît. Da, mă mutasem în „țigănie”, o stare de fapt întreținută deopotrivă atît de românii, cît și de țiganii din jur. Treptat, m-am obișnuit cu ea. Cu gunoaiele lăsate la poartă sau la orice colț de stradă, indiferent dacă era sau nu ziua în care trecea mașina de Salubritate. Cu faptul că spațiul public, respectiv strada, nu doar că nu e respectat, ci se confiscă, de sărbătorile legale sau oricînd are cineva chef să facă un grătar. Grătarul nu se face în curte, ci afară, în fața curții, cu muzica și berile de rigoare. Dacă înainte erai condamnat la o incertă intimitate într-o cutie de chibrituri, aici totul e la vedere. Curțile, zoaiele, certurile, am asistat la certuri de cuplu spectaculoase – „Dă-mi telefonul, fă, că te omor!”. Am asistat la tăierea porcului, în centrul Bucureștiului, iar sîngele bietului animal sacrificat s-a scurs pe asfalt, apoi în gura de canalizare. M-am războit ani de-a rîndul cu niște vecini abuzivi care transformaseră curtea vecină într-un coteț de cîini abandonați, ei nu mai dădeau pe acolo, iar cîinii lătrau non-stop sub geamurile mele, nu aveam nici o soluție legală – în România încă nu există legi care să nu „permită” cîinilor să latre sau cocoșilor să cucurigească în spațiul citadin, ne putem face ogradă chiar și în Piața Romană. Am făcut față și unei invazii de șobolani, ba chiar am avut și un dihor domestic în curte, fugit probabil ca și Pufi din blocurile socialiste de peste drum. Cred că le-am trăit pe toate în acești șapte ani, în spiritul mahalalei noastre. Însă acum, cînd scriu aceste rînduri în bucățica mea de curte, simt o pală de vînt și văd deasupra o bucată de cer, nu-mi pare rău de nimic.
Bucureștiul se vede altfel din mahalaua mea, altfel decît dintr-un cartier mai select cum e Cotroceniul, de pildă, sau dintr-un complex rezidențial de blocuri. Și, desigur, altfel decît din cartierele-dormitor comuniste. Aș zice că toate hibele orașului și degradarea sa avansată, efectele a zeci de ani de administrație deficitară, se văd mai bine de aici. În ultimii șapte ani, în mahalaua mea nu s-a schimbat nimic, dar absolut nimic. La răstimpuri, mai ales înainte de niște alegeri, mai vin cîte unii să spargă cîte-o stradă, ca să înlocuiască nu știu ce, iar strada respectivă rămîne „spartă” la nesfîrșit. N-a plantat nimeni nici un pom, nici o floare, sînt străzi care vara nu au pic de umbră. Casele urîte și degradate, printre care cîteva de patrimoniu, sînt acum și mai urîte, nu le repară nimeni. Doar generațiile de pisici se schimbă de la un an la altul. Ceea ce mă întristează și mai mult este că nici gradul de civilizație al oamenilor nu s-a schimbat defel, ba dimpotrivă. Vecinele mele care aparțin minorității (sau majorității) mă salutau cînd erau mai mici, acum au crescut, au sclipici în păr și nu mă mai salută, probabil au ajuns la concluzia că nu merit. În urma crizei sanitare, s-au întors mulți – fini, veri, nepoți, mașinile s-au înmulțit, practic nu mai există trotuare. Cei întorși s-au aciuiat prin casele deja înghesuite și stau la poartă cu orele, am senzația că în întreg cartierul meu nu muncește, de fapt, nimeni. E o la dolce vita, o lene și un plictis, însă trebuie să-ți muți periodic mașina, căci vine ăla cu ditamai bemveul și face scandal, deși nu e locul lui. Nu vrei să te pui rău cu nimeni, în mahalaua mea e bine să fii cît mai discret, cel mai bine ar fi, de fapt, să nici nu exiști. Seara, locuitorii mahalalei se strigă unii pe alții cu strigăte guturale, neinteligibile, acum o jumătate de oră am mers pînă la supermarket și am trecut prin mijlocul petrecerii vecinilor – grătare și scăunele de pescar înșirate în mijlocul străzii –, am încercat să mă strecor, nimeni nu se dădea la o parte ca să pot trece, o gagică mi-a aruncat o privire lungă și plină de dispreț. În fond, ce le-am făcut eu acestor oameni? Am tras adînc aer în piept și mi-am văzut de drumul meu, am suportat destule, mai pot suporta și altele. Oare? Adevărul e că am început să obosesc, nu mă așteptam ca locuirea în sine să obosească atît. Aș vinde și m-aș muta, însă la cum au explodat iar prețurile de parcă toți am fi milionari în euro, banii pe care i-aș lua pe casă mi-ar ajunge probabil pentru un apartament de două camere în Militari sau Berceni. Într-un bloc comunist.
