O vară din nimic

Publicat în Dilema Veche nr. 857 din 10 - 16 septembrie 2020
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Niciodată nu am avut senzația că vara a trecut atît de repede – parcă ieri a fost întîi iunie și totul era verde și crud, aveam încă speranța că pandemia va trece, că virusul și restricțiile vor dispărea peste noapte, vom zburda liberi pe plaje și pe cîmpuri și iată că e deja septembrie, o lună extrem de nostalgică pentru mine, de fapt o rămășiță a verii care a fost. Cu mult înainte de apariția virusului, mereu am avut o problemă cu anotimpurile, cu succesiunea lor mai nou anarhică, am început să-mi doresc să trăiesc într-un loc unde mereu e o temperatură fixă, să zicem 25 de grade, nu trebuie să schimbi blugii pe bermude și nici cojocul pe tricou. Astfel de locuri sînt puține în lume. Nu mai găsesc nici un farmec iernii, poate doar atunci cînd e zăpadă și ger extrem și totul devine „cristal“, aseptic, nici perioadelor lungi de ploi din primăvară și toamnă, nici căldura extremă nu‑mi priește, însă o suport mai bine decît frigul. Îmi amintesc acum că, prin iulie, fierbeam în mașina noastră căreia i se stricase aerul condiționat, nu puteai atinge volanul, bordul fără să simți o senzație de arsură, în interior erau 50 de grade, cred, totuși îmi plăcea să îmi lipesc mîinile de suprafețele fierbinți ca să simt, în sfîrșit, că e vară și ca să rămîn cu această amintire a ei. Mereu, la începutul verii, mă cuprinde o panică – aceea că nu voi reuși să trăiesc vara îndeajuns de intens. Că nu mă voi putea bucura de ea. De zilele lungi care parcă nu se mai sfîrșesc, de soare, de lumină, de un timp dilatat în care poți face orice. Mereu vara mă gîndesc cu oroare la zilele întunecoase din decembrie cînd soarele începe să apună de pe la 4 după-amiază, la faptul că ești condamnat la „pușcărie“, la interior și toate plimbările înfrigurate se sfîrșesc cu dorința de a intra undeva pentru a te încălzi. Mi‑am transformat treptat iarna într-o hibernare, nici nu-mi mai doresc să ies, să mă mișc, consum doar aerul din apartamentul nostru, lenevesc, scriu și citesc oarecum în lehamite, dorm. Dorm mult. Absența soarelui mă transformă într-un soi de făptură-bibelou, poți să o pui pe un raft și să te uiți la ea la răstimpuri.

Nu găsesc încă o soluție în lupta mea cu anotimpurile... poate dacă m-aș muta la țară? Poate dacă m-aș muta în altă țară? Adevărul e că și Bucureștiul are o climă păcătoasă, sînt doar vreo două-trei luni bune de trăit aici, printre care luminoasa lună mai, septembrie, poate octombrie. În rest, moină, resturi de zăpadă murdară și, vara, zăduf. Nu mă plîng, totuși. Știu din povești și din experiențe mici ce înseamnă iarna mai la nord. Am fost într-un martie la Paris – cu un frig tăios și cu vînt, Parisul nu mai era același ca acela pe care îl știam din timpul verii. Am fost într-un noiemebrie la Bruxelles, nu-ți venea să ieși din hotel, frigul te pătrundea pînă la oase deși erau peste 0 grade. Am fost într-un februarie la Berlin și, după o zi cu soare în care am stat ca o muscă amețită pe o bancă pe malul rîului, au urmat multe zile întunecate și cu ploi. Am fost într-un iunie la Madrid, la București erau 40 de grade, val de căldură saharian, la Madrid regretam că-mi luasem doar sandale și umblam prin magazine după teniși, dar și cînd se ivea soarele dintre nori... în cinci minute, erai deja ca în saună, toată umezeala se evapora, bălțile se uscau ad-hoc, îți puneai ochelarii de soare pentru că nu mai suportai lumina aia albă, inconfundabilă, de sud. E aceeași lumină pe care am întîlnit-o și în Portugalia și m-a frapat, obiectele din jur, clădirile, aerul însuși capătă o altă strălucire și claritate. Cerul e un alt tavan decît cel din București, norii se mișcă altfel, în ralanti, spre deosebire de norii din Bruxelles, să zicem, care se mișcă cu o viteză uluitoare, umbrele și lumina alternează ca într-un carusel.

Dar să revenim la vara noastră pandemică... începînd cu luna iunie am asistat la disperarea conaționalilor noștri de a pleca. Oriunde, oricînd, dar mai ales în Grecia. N-am fost în Grecia niciodată pentru că m-a intimidat această pasiune a românilor pentru Grecia, nu mai există vară fără Grecia, Grecia reprezintă vara supremă. În iunie, am stabilit că vom merge pentru prima oară. Pe insula Samotraki. Cu recomandări legate de drum, de cazare, de taverne mișto, îmi făcusem deja în cap o hartă a insulei, cu capre urcate pe capota mașinii... mă vedeam acolo, ce mai! Apoi a venit interdicția de intra în Grecia fără test negativ COVID-19 și am renunțat la Samotraki, pentru că mi s-a părut prea complicat, însă la cît m-am plimbat pe insula aia pe Google Maps pot spune că deja am fost acolo. Apoi am asistat din nou la disperarea conaționalilor noștri de a-și face testul pentru a ajunge în Grecia. Unii și l-au făcut și au ieșit pozitivi. Asimptomatici. Le-a dat viața peste cap. Se în­tîmpla la începutul lui iulie,  nu ajunsesem nicăieri în afară de Cîmpina, ca să‑i văd pe ai mei pe care nu-i văzusem din ianuarie. Orice ieșire mi se părea deja esențială – în momentul în care nu mai vedeam Bucureștiul, asfaltul, blocurile și vedeam doar cîmpul, de-o parte și de alta a autostrăzii, mă simțeam fericită. Apoi am căutat o destinație mai izolată în Bulgaria, bulgarii nu cereau test COVID. Am găsit-o taman la capătul țării, la granița cu Turcia. Sau cel puțin mi s-a părut că am găsit-o. Cînd am ajuns acolo, după opt ore de drum, pe drumuri proaste, însă pitorești prin munții Bulgariei, am avut senzația că pandemia nu mai există. Plajele erau pline (de bulgari), am mîncat la toate crîșmele pe care în mod normal le-aș fi evitat, doar măștile din supermarket-urile satului îmi mai aminteau de virus. E foarte greu să te setezi brusc de la o stare de alertă la o stare de vacanță. Am reușit parțial, m-am conformat atmosferei de relaxare obligatorie, la un moment dat nu te mai gîndești. Prin a cincea zi m-a pocnit o depresie, nu avea nici o legătură cu locul respectiv care era extrem de plăcut, însă două luni de stare de urgență și de lockdown te afectează. Nici acum nu înțeleg de ce în martie și aprilie spălam cu detergent de vase toate ambalajele produselor cumpărate de la hipermarket, operațiune care îmi lua cam o oră, și uite, acum, mănînc fără grijă din farfuriile bulgarilor, beau din paharele lor, mă mai dau cu gel dezinfectant pe mîini doar cînd îmi amintesc că totuși e pandemie.

Am stat șase zile în Bulgaria, n-am înțeles nimic din mica noastră vacanță și regret acum că într-un astfel de an nu am fost mai în nord, mai aproape, în regiunea Dobrici pe care o iubesc atît de mult. După ce m-am întors m-au durut pe rînd capul și gîtul, mi-am luat zilnic temperatura și timp de două săptămîni am mirosit toate parfumurile de prin casă. Apoi m-am autodeclarat sănătoasă – n-am luat nimic.

Apoi am mai fost două zile la Brașov – tot cu stres. Mă gîndesc că totuși mi-am făcut curaj să plec și că mulți oameni, anul acesta, nu au fost chiar nicăieri. Au stat acasă. Tatăl meu, 72 de ani, un mare umblăreț, de alt­fel, care lua trenul o dată pe săptămînă din Cîmpina ca să meargă la Sinaia, n-a fost nicăieri. Părinții mei și-au anulat rezervările din iunie, la Neptun, în septembrie. Mă gîndesc că pentru mine a fost o vară din care n-am înțeles mai nimic, însă am puțin peste 40 de ani. Vor mai fi și alte veri. Însă pentru ei și pentru mulți asemeni lor, care mai au puține veri înainte, e o vară de-a dreptul irosită. Cu atît mai mult mi se pare nostalgic acest septembrie care începe... pînă acum viața noastră depindea de anotimpuri, de soare, de lumină, aveam ritmurile noastre. Acum nu mai avem nici un ritm.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Ce îi distrează la culme pe americani în România. „Nu eram pregătit pentru asta, dar n-a fost așa rea pe cât aș fi crezut” VIDEO
Americanii de la Lifey au realizat pe Youtube un top cu 22 de lucruri pe care ei le consideră amuzante și despre care spun că sunt specifice României. Este vorba, spun ei, despre „șocuri culturale românești”, povești haioase sau tradiții fascinante
image
Băiatul unei românce a fost aruncat de colegi sub tren, în Italia. Imagini cu puternic impact emoțional VIDEO
Un băiat în vârstă de 15 ani, fiul unei românce, a fost atacat de câțiva colegi în Italia. Tânărul a fost victima unei tentative de omor la care a supraviețuit în mod miraculos după ce a fost aruncat sub un tren.
image
Cum și-a pierdut Florina Cercel marea iubire. Artista și bărbatul care a cucerit-o au murit de aceeași boală, la jumătate de veac distanță VIDEO
Artista Florina Cercel a povestit într-un interviu drama trăită la vârsta de 29 de ani, când a pierdut o sarcină iar, la scurt timp, iubirea vieții ei s-a îmbolnăvit și a murit.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.