„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum...”
Pe 21 februarie, seara, cu șase zile înainte de a se anunța oficial primul caz de COVID-19 din România (tînărul din Gorj care a fost „tratat” cu ciorbă la „Matei Balș”), mă întorceam de la micul coafor din cartier, proaspăt tunsă și vopsită, cînd, pe drumul spre casă, am simțit o puternică usturime în gît. N-am băgat-o în seamă, nu aveam nici un motiv să intru în panică, virusul încă nu începuse să facă ravagii prin Italia, teoretic era departe de țara noastră (oare?). N-am intrat în panică nici peste cîteva ore, cînd a început să mă doară capul (deși fac parte din categoria acelor norocoși care nu au dureri de cap nici măcar la mahmureală, după ce amestecă băuturile), am ridicat din umeri, „m-o fi tras curentul”. Însă toată noaptea m-am simțit rău, cu frisoane și dureri musculare, simțeam că o gripă îmi dă tîrcoale. Mi-am luat temperatura de mai multe ori, un decent 36,7, cu care în zilele noastre te lasă să intri și la supermarket. A doua zi trebuia să primim niște parteneri slovaci care s-au tot codit înainte să zboare de la Viena la București (unul dintre ei suferă de o boală autoimună, așa că-l înțeleg perfect), însă i-am lămurit că (încă) nu aveam cazuri confirmate de coronavirus. N-am fost la întîlnirea de lucru, am stat acasă. L-am sunat pe doctorul de familie și i-am zis: cred că am un soi de gripă. Mi-a zis: „Stai liniștită, să vedem cum evoluează... dacă faci temperatură îți dau să iei Tamiflu”. N-am stat liniștită, spre seară m-am dus totuși la tradiționala cină de protocol de la Carul cu Bere, deși mi-era în continuare rău, însă după două țoiuri de țuică, parcă mi-a mai revenit cheful de viață – o falsă impresie! În noaptea care a urmat n-am prea dormit, mi-a fost rău, temperatura crescuse la 37,2. Mă simțeam „virusată” într-un mod ciudat, pe care nu-l mai trăisem, mă durea tot corpul și simțeam că mă descompun. De vreo două ori am fost tentată să chem Salvarea (bine, eu sînt și ipohondră și anxioasă), iar dacă m-aș fi gîndit la COVID-19, cu siguranță că aș fi chemat-o, însă nu m-am gîndit nici o clipă. Am luat Paracetamol și am rămas toată săptămîna în casă. Cînd mi-era deja mai bine, am început să ies, vremea se încălzise și era plăcut afară, mi-am propus într-o zi să merg pe jos pînă în Cișmigiu. Am mers tot drumul ca prin apă, mă simțeam slăbită, mi-am zis că trebuie să iau niște vitamine, însă am ajuns în parc, unde era un soare blînd, pomii deja înfrunziseră, m-am oprit pe terasa de „la păuni” care era deschisă, m-am așezat la o masă și mi-am luat o bere a casei la pahar care era foarte bună, exact așa cum prima bere din an băută la o terasă trebuie să fie, am zăcut acolo vreo oră, m-am uitat la oameni – ocupația mea preferată – și am fost în al nouălea cer. Cred că e singura mea amintire frumoasă din primăvara asta care a trecut pe nesimțite la propriu, adică nimeni n-a simțit-o, a trecut pe lîngă noi, nu prin noi, firesc și discret. A doua zi, boala a revenit, iar dureri în gît și de cap, iar frisoane, din nou fără febră, încă vreo săptămînă. Iar în casă, însă nu mi-a mai păsat, toți erau deja în casele lor, nimeni pe stradă, doar păsări și magnolii înflorite.
Desigur că acum, privind retrospectiv, sînt convinsă că am avut virusul și că am scăpat ușor (și „binecuvîntez” nicotina care nu l-a „lăsat” pe nenorocit să-mi atace plămînii, „Vezi, măi Adino, că pînă la urmă fumatul te-a ajutat la ceva?”, o teorie care-mi convine de minune, nici nu mă mai interesează dacă e adevărată sau nu). Și odată cu mine, la fel de convinsă e jumătate din populația țării. Cu toții își amintesc că prin ianuarie au avut o viroză nasoală și neobișnuită, o tuse „măgărească” ce i-a ținut inadmisibil de mult, o gripă pașnică, un muc, ceva... ba chiar unii au fost bolnavi prin noiembrie, pentru că, se știe doar, virusul își făcea de cap prin Europa cu mult timp înainte de confirmările oficiale. Iar unii care nu au avut nimic – oricît și-ar screme memoria nu pot găsi nici un indiciu, nici o paloare, nici un strănut, au fost sănătoși tun –, tot sînt convinși că au avut deja boala și că au fost asimptomatici, că doar și băiatul ăla din Gorj tot asimptomatic era, a mîncat o ciorbă și i-a trecut și, iar se știe, nația română e specialistă în ciorbe de tot soiul. Așadar, pentru că sîntem în general un popor optimist, se pare că am avut-o cu toții, am trecut cu bine împreună și prin această pandemie, cu toții sîntem acum „imunizați colectiv”, am da iama pe terase, pe plajă la Vama Veche și pe Valea Prahovei, fără măști și mai ales fără distanțare socială, doar că nu ne lasă ăștia de la guvern. Dincolo de glumă, înțeleg logica (într-o pandemie care oricum încă nu are nici o logică), doar am picat și eu atît de ușor în aceeași capcană, de regulă oamenii încearcă să se apare mental prin orice mijloace de un pericol invizibil, necunoscut, e o formă de terapie care apare la toate ședințele de la psiholog – ți-e frică să zbori cu avionul, imaginează-ți că pleci liniștit de acasă, ajungi la aeroport, te urci în avion și zbori, ce poate să ți se întîmple? Ți-e frică de boală, imaginează-ți că ai avut-o!
Ce nu înțeleg însă este o altă „logică” colectivă care are, de fapt, tot un rol de pavază personală, de proptea: nimeni n-a murit, de fapt, de COVID-19, a murit din cauza bolilor asociate, a comorbidităților, cum se zice acum (imposibil cuvînt!). Moare cîte unul, sar zece „sănătoși” speriați – păi, avea diabet, avea insuficiență cardiacă, avea cancer, avea obezitate, oricum murea! Mai lăsați-ne cu COVID-ul! Întîmplător, am prieteni doctori și am văzut radiografii ale pacienților cu COVID-19 – sînt ireale, fantomatice, plămînii devin străvezii, ca de fum, „se usucă”, o dovadă pentru mine cel puțin că virusul ăsta, odată ce a pus stăpînire pe organism, își face de cap. Însă „sănătoșii” comentatori pot insista și îmi pot spune că ce am văzut eu sînt radiografii contrafăcute și că virusul, de fapt, nici nu există, iar aici intrăm pe un teren al teoriei consipirației care pe mine, una, nu mă interesează. Dar chiar și așa... cît de cinic pot să fii, cît de lipsit de empatie și de „umanitate” în fond ca să spui atunci cînd moare un om, de covid, de necovid, că oricum murea? Cum poți tu să apreciezi cît de prețioase sînt zece minute în plus din viața unui om, a unui semen de-al tău? Zece minute, un an, zece ani (cu un cancer bine tratat se poate trăi și douăzeci de ani, despre diabet nu mai zic, poți să prinzi lejer suta, diabetic fiind). Cine ești tu să dai asemenea verdicte?
Așadar, dacă prima „teorie” – am avut cu toții COVID-19 și n-am știut – mă amuză, pentru că nu afectează pe nimeni, fiecare are dreptul să-și pună diagnostice singur, a doua, în schimb, mă întristează profund. Și mă face să cred că n-am învățat nimic, ca specie, din această experiență de viață, poate doar să facem pîine, fiindcă la un moment dat ne-am repezit să golim rafturile cu făină și drojdie, de frică să nu murim de foame. Sînt un om anxios, credeți-mă că încă din copilărie am trăit toate formele de frică, de la frica socială la frica de moarte, mai ales frica de moarte, dar nu m-a ajutat cu nimic, frica e o pacoste, nu înveți nimic din ea, îți îngheață cele mai profunde simțăminte umane, ca în 1984 a lui Orwell, dacă vreți. Dar chiar și așa, mi se pare că acest COVID-19 este încă o încercare blîndă pentru noi și mă gîndesc de multe ori dacă chiar merită să supraviețuim sau să ne oprim aici.
Foto: Ema Cojocaru
