Jurnal de spital din vremuri mai liniștite

Pentru că tot am timp berechet, am scotocit prin folderele mai vechi din computer și am redescoperit un „jurnal de spital“ scris în urmă cu mai bine de 15 ani, una dintre puținele mele experiențe directe (din fericire!) legate de spitalul românesc, mai precis de o secție de oftalmologie unde am fost internată cu o dezlipire de retină. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, așa că redau aici cîteva fragmente din jurnal.  

Este ora opt dimineața, zi de luni, căci internările se fac numai lunea și miercurea. Aștept în holul din fața liftului unde e curent și unde nu se fumează, deși un nene bine îmbrăcat, într-un palton negru și cu fular roșu, asortat, se plimbă nervos, vorbind tare la celular și trăgînd cu sete din țigară: „Da, sînt aici, am venit și io cu tanti… cred că azi o internează. Da’ e o lume!… cel puțin o oră de așteptat, că așa-i în toată țara asta, aștepți și nu știi de ce aștepți… Ce să fac? Fumez și mă inervez“. Cel puțin o oră? Mi-aprind și eu o țigară, mai pe șest, dar apare sora-șefă (după aia aflu cine e…) și mă vede doar pe mine. Începe să țipe: „Păi, da, vă bateți joc de spitalu’ ăsta… fi-ar el al dreacu’ de spital! Măcar găsiți ceva în care să scrumați… o cutie, un carton…“ și pleacă, foarte grăbită. Într-adevăr e lume multă, în special oameni de vîrsta a treia, cu însoțitorii, se agită cu biletele de trimitere în mîini, nu știu unde să meargă, de cine să întrebe, formează cozi haotice, care după cîteva minute se dispersează. Nu sînt decît trei scaune și un calorifer pe care se poate sta, un moș dă la o parte un tinerel ca să se așeze: „Lasă-mă pe mine, tataie, că
io-s mai bătrîn decît tine, nu vezi că merg în baston? Am avut și trei operații grele… asta la ochi am auzit că-i ușoară, nici măcar nu te adoarme!“. Între timp apar și „bolnavii“, adică cei care au fost deja operați și au deja plasturele pe ochi, au ieșit din salon ca să-și mai dezmorțească oasele, „sînt tari paturile, dar-ar boala în ele! Și pernele parcă-s făcute din cîlți…“. Trec în monom trei tineri subțirei și mici de statură, țanțoși, cu nasurile turtite, cu un aer superior și cu cîte un plasture pe cîte un ochi; poți bănui că sînt reprezentanții echipei de box a spitalului – categoria muscă.

În cabinete, aceeași vînzoleală: consultații matinale și analizele de sînge ale celor care se internează. Pacienții intră și ies lalolaltă cu doctorii și cu asistentele, se ciocnesc unii de alții, se scuză. Unii au fost internați acum cîteva luni și au venit numai ca să aducă un buchet de flori: „Dom’ doctor, vă mulțumesc din suflet! Mi-ați dat înapoi vederea… la etatea mea, am acum ochi ca la douăj’ de ani!“. În sfîrșit, cei cu internările sînt trimiși, bineînțeles, „la internări, ultima clădire din curte, pe stînga“. Acolo, o altă coadă interminabilă, însă de data aceasta organizată și destul de liniștită, se desfășoară într-un hol întunecos și rece. Din cînd în cînd mai urlă cîte cineva: „Ușa!!!“ către cei care tot intră și ies, lăsînd ușa care dă spre exterior deschisă. Însă e suficient ca o tanti irascibilă și obeză să comenteze: „…inadmisibil, ditamai spitalu’ și să n-aibă ei decît un singur ghișeu la internări!“ ca să înceapă un adevărat scandal: „D-aia nu merge nimic bine în țara asta… pen’ că nu există ordine și disciplină, dom’le! Nicăieri, nici măcar la spital, unde nimeni nu vine de plăcere…“. Coada merge greu pentru că „sistemu’“ e complicat „de cînd s-au băgat computere“: dai toate actele necesare, după care mai aștepți o jumătate de oră ca să fii introdus în computer, apoi strigat, iar în cele din urmă poți să te consideri internat: ți se dă un bilețel pe care „trebe să-l pui bine; dacă-l pierzi ai încurcat-o, nu mai ieși niciodată din spital“, susține un pensionar defetist și speriat la culme.

Ar mai fi de menționat coada de la EKG, „penultima clădire, în curte, pe dreapta“, unde femeile se grupează cu femeile și bărbații cu bărbații, pentru a se intra în gașcă, merg astfel mai repede și cozile insignifiante de la chioșcul de ziare și de la mini-market pentru micile cumpărături de ultimă oră, cum ar fi pastă de dinți, papuci, țigări, cartele de telefon, ape minerale, pachete de cafea (pentru asistente), fierbătoare, pliculețe de ceai și multe alte lucrușoare plăcute și utile.

De „cazare“ se ocupă doamna Maria. Se învîrte cu o repeziciune uluitoare prin saloane, distribuie paturi în dreapta și-n stînga, îi cuplează pe cei (sau pe cele) care s-au împrietenit deja „la coada de la internări“. Cîteva infirmiere întind așternuturile și-și leagănă cu subînțeles buzunarele generoase ale halatelor care se umplu de bancnote.

După vreo jumătate de oră totul pare să se liniștească, pacienții se schimbă în pijamale, își dosesc mărunțișurile prin noptiere, își ocupă locurile în paturi, ca în compartimentele de tren cu cușetă și… ce urmează? Odihnă? Relaxare? Nicidecum! De unde ești?… ce-ai făcut în ultimii zece ani?… cîți copii ai sau de ce n-ai?… cu ce diagnostic ai venit?… cît de grea e operația ta?… cît ai de gînd să pui în plicul pentru „dom’ doctor“? (asta mai pe șoptite). Doamna din Bacău, din patul de la geam, care e „la a doua cataractă“ și cunoaște regulile prin spital, se uită la ceas și constată că e deja ora trei, „Vai, a început Betty cea urîtă! Poate o veni careva pe la voi, în vizită, să-mi povestească și mie ce se mai întîmplă… mor după serialul ăsta…“. Se scot caserolele, cutiile de margarină, borcanele de muștar pline cu tot felul de treburi dubioase, pateurile, prăjiturelele, se mănîncă la comun, se dictează rețete. Pe la ora șapte sîntem chemate la cabinet, pe rînd, căci ni se face „pregătirea pentru operație“: tunsul genelor, spălare cu dezinfectant etc. După ce mai pasăm cîte o bancnotă asistentei responsabile cu „pregătirea“, ne întoarcem în salon și ne studiem în oglindă. „Vai, da’ arăt ca o capră, fără gene! Măcar să le fi tăiat și la celălalt ochi ca să fie la fel!“

Stingerea se decretează, tot de comun acord, la ora zece. Urmează un cor perfect armonic de sforăituri care nu este mai ușor de suportat ca limbarița de peste zi.

Cu viața din spital te obișnuiești repede. Încă din a doua zi „ești trecut la masă“, așa că vei capăta trei repere sigure ale scurgerii timpului, chiar dacă refuzi să bei ceaiul călîu și fără zahăr și să mănînci pîinea cu margarină, de la opt, sau ciorbă de cartofi, felul întîi, tocană de cartofi, felul doi, de la două, și orezul cu lapte, de la șapte seara. În plus, vei avea și alte repere care îți conferă un sentiment permanent de siguranță: dimineața, la ora șapte fix, intră în salon infirmierele care mătură și spală pe jos, uneori trîntind și pufnind, alteori sporovăind gureșe despre ultimele bîrfe din spital; „vizita“ echipei de doctori este la nouă și numai atunci afli dacă „e bine sau nu e bine“, antibioticul se injectează o dată la douăsprezece ore, toate asistentele îți zîmbesc amabil (mai puțin cele cărora ai uitat să le dai ceva, dar nu mai știi care, că sînt prea multe și în diferite ture), plasturele de pe ochi se schimbă tot dimineața, la prima oră… Totuși e păcat ca dimineața, la cafea, să nu ieși pe hol la o țigară, pentru că ratezi în­tîlnirea cu gașca de fumători care le sudează timp de o jumătate de oră, suflînd fumul cît mai departe de ochiul acoperit, ca „să nu‑l irite sau să afume pansamentu’“. Aici e posibilă și inițierea unor idile nevinovate, ca să mai treacă timpul. Metodele de agățat sînt adaptate locului: „Dumneavoastră ce-ați pățit la ochi?“.

Cu toate aceste mărunțișuri și conversații de zi cu zi, plictiseala e mare, iar lumea de afară după care tînjești, uitîndu-te seara pe geam și admirînd panorama marelui oraș, începe să reprezinte un miraj. Ultima zi, ziua externării, e cea mai tristă, ca ultima zi de tabără: o nostalgie incipientă și nejustificată după halatele albe, o spaimă a reacomodării, deja un dor după noile obișnuințe, chiar și după noile chipuri din viața ta.