Adina POPESCU

Mă bate gîndul să scriu o carte despre anii ’90, anii „tranziției românești“. În acei ani s-a scris enorm, erau mii de publicații pe piață și cărți de duzină, se citea orice, de la știri cu găini care nasc pui vii la romane de dragoste catastrofale cu tente erotice sau la bestseller-urile lui Pavel Coruț.

Am nenumărate și dulci nostalgii, din timpuri diferite, legate de cabanele turistice, în special de cele din Munții Bucegi.

În Dobrogea lor nu mă simt în „străinătate”, mă simt acasă, e un soi de extensie a României care ar fi putut să fie, dar nu este.

Mi se pare cel mai important și mai valoros muzeu al României actuale, mi-am promis că-l voi vizita în fiecare an, ca să nu uit, ca să pot să recuperez ceea ce mai am de recuperat.

Mi s-a părut o mare provocare – să transformi un autor canonic, de pildă, într-un personaj literar, pornind de la o documentare, desigur, dar și ficționalizînd acolo unde viața omului, ca un puzzle, are piese lipsă.

Satul mi se pare grozav de interesant din punct de vedere antropologic, chiar îmi pare rău că-i mai fac și eu reclamă.

Trebuie să recunosc, îmi plac cîrciumile. Îmi plac terasele, grădinile de vară cu mici și bere, restaurantele, cafenelele, pub-urile pe stil englezesc, îmi plac și bodegile, birturile, îmi place chiar și bufetul gării, acolo unde el mai există.

Ritmul trenului e un ritm interior, viața e suspendată între două destinații, între două povești, iar călătoria pare că nu se mai sfîrșește.

Ai nevoie doar de cîteva obiecte printre care un laptop, pentru mine, și o periuță de dinți, ca să personalizezi un spațiu neutru, de tranzit, să ți-l faci al tău, să te reprezinte.

Orașul văzut la pas arată cu totul altfel decît cel privit fără interes din autobuz, tramvai sau chiar din mașina personală. E teren minat, e cursă cu obstacole, e trei mii de metri garduri, rar mi-a fost dat să străbat un oraș atît de dușmănos cu pietonii.

Modul în care a abordat întreaga „omenire” această problemă a timpului nostru mi se pare de o imensă tristețe.

O lume aproape dispărută, îngropată, ca și cum nici n-ar fi fost. O lume incredibilă și absurdă în felul ei.

Oamenii față de oameni sînt foarte puțin recunoscători între ei, de cele mai multe ori au motive bine întemeiate, uneori meschine sau egoiste.

E oare atît de dificil sau neinteresant să scriem despre noi înșine?

Nu am fost şi nu vom fi niciodată un popor care să ştie să facă turism, nu aveam ȋn sînge acea ospitalitate puţin ipocrită, dar atît de necesară, a popoarelor care ştiu să facă turistul să se simtă bine.

Mie, România mi-a oferit certitudinea că nu-mi va ajunge o viață să o cunosc pe toată.

Pe o felie de pîine „ungurească” de Covasna îmi întind niște zacuscă de la doamnele drăguțe de la Jina, tot de la ele iau și niște telemea veche, e minunată și e chiar aia „originală”, nu vreo făcătură.

E o lume aproape dispărută, îngropată, ca și cum nici n-ar fi fost. O lume incredibilă și absurdă în felul ei.

Am rămas cu o frică față de tot ce presupune autoritate și mai ales față de relația cu statul român.

Regimul comunist a desființat nu doar breslele, a „desființat” excelența în România, a încurajat mediocritatea și astfel a apărut o generație de cîrpaci.

Cîntecul se revărsa în stradă ca o explozie de bucurie în vremuri apăsătoare în care aproape nimeni nu mai sărbătorește nimic.

Colecția de monștri din mitologia românească conține multe făpturi fabuloase cu totul aparte.

Așa se întîmplă atunci cînd lucrurile ți se pare „normale”, ți se par că vin de la sine.

Se pare că femeile îi păcăleau cel mai ușor, nu degeaba se spune că femeia e dracul gol.

Mereu am fost un bun ascultător, poate și din cauza asta mi-am ales profesia pe care o am.

O banală conversație la Cluj avea un rol pur și simplu terapeutic și niciodată nu se termina abrupt.

Părinții mei sînt deja la a patra mutare, peste tot ura și dușmănia față de venetici sînt aceleași.

Mi-am dat seama că nu-mi permit să rulez nici măcar suma minimă pe cardul de credit (sau uneori mi-a fost lene), așa că mulți ani am stat cu cardul gol.

Foamea noastră de secole sau de zi cu zi, privită din perspective istorice, antropologice și culturale.

Sîntem o mare încrengătură de neamuri care au împărțit țuica și sarmaua, la răstimpuri.

„Noi” distruge treptat relația sau o transformă, în cele mai fericite cazuri, într-una de camaraderie.

Literatura pentru copii și scrisul în general, în America, pot fi un job, nu o chestie inutilă și complementară a existenței tale.

Însă nu de dentist mi-era mie frică, ci de neașteptata interacțiune, după luni întregi de stat aproape numai în casă, cu niște oameni necunoscuți.

Înainte de a se inventa Internetul, fiecare era prost la el acasă sau își manifesta ura într-un spațiu restrîns.

Amintirile nasoale s-au transformat treptat în unele simpatice, mai ales că vin dintr-o lume „normală” care acum pare să nu mai existe.

Anumiți oameni chiar au nevoie de reguli pe care să le urmeze oricît de penibil ar suna ele, sînt incapabili să-și facă propriile lor reguli, de bun-simț.

Lenea a fost blamată dintotdeauna, dar e plăcută. E acea ocupație fără ocupație pe care ne-o dorim cu toții.

Am amintiri din lumea mea virtuală la fel de incredibile ca dintr-o lungă și exotică călătorie în viața reală.

Am învățat cumva să acceptăm o lume în care toate libertățile noastre au fost brusc limitate.

2020 a fost un an despre rezistență, disciplină și încăpățînarea de a extrage tot ce putea fi bun din adversitate, din noua viață cu limitări sociale.

Își revarsă pe Facebook tot acest dor neostoit pentru o țară, de fapt, inexistentă.

Acum nici măcar socializarea nu mai există, nu mai întîlnești oameni cunoscuți nici măcar întîmplător.

Tradiția asta, a „cineclubului”, s-a pierdut prin alte părți ale țării, oamenii care din pură pasiune își fac rost de „aparate” și filmează lumea lor, a satelor lor.

Ceea ce mă întristează la unii dintre activiştii de azi este agresivitatea lor, în numele „schimbării“. Lipsa lor de dileme.

Oamenii își văd de treaba lor, încearcă să-și construiască o viață, cu senzația că, pentru nereușitele lor, vina aparține „altora”.

Nicăieri în România nu m-am simțit mai „în străinătate” decît în Maramureș.

Îmi iubesc orașul, pe fragmente, pe bucățele, iubesc anumite straduțe, piațete, clădiri, puncte, însă te poți îndrăgosti de un punct dintr-un ansamblu?

În anumite situații, sentimentul de a face parte dintr-o mulțime e copleșitor și generează un tip de emoție pe care nu o poți trăi niciunde în altă parte.

Prostia omenească e relativă, depinde din ce perspectivă o privești.

Nici nu îndrăznesc să mă gîndesc cînd voi mai ajunge la un tîrg de carte.