Cui îi e frică de căpcăuni, brehne sau de Babaluca?

Colecția de monștri din mitologia românească nu este la fel de complexă și de terifiantă precum cele din mitologia nordică sau a Greciei antice, însă conține multe făpturi fabuloase cu totul aparte. De pildă, căpcăunii sau căpcînii, care nu au nimic de-a face cu simpaticul Shrek, se pare că au fost, de fapt, niște oameni care au trăit în vremurile de odinioară, alături de urieși. Aveau doi obraji, unul de om și altul de cîine, iar principala lor ocupație era să adulmece și să vîneze oameni obișnuiți pe care, odată capturați, mai întîi îi îngrășau cu miez de nucă, cu pîine și cu mălai dospit, făcut în țest, după care îi găteau copți în spuză în cuptorul încins. Căpcăunii erau „tare urîți la vedere, aveau numai un ochi în frunte și altul la ceafă, o nară de cîine și una de om, iar gura mare pînă la ureche. Unii aveau 3, alții 5 picioare. Nu puteau vorbi, ci răcneau ca fiarele” (Marcel Olinescu, Mitologie românească). Interesant este faptul că, în imaginația poporului român, aceste bestii erau asimilate popoarelor migratoare care veneau în valuri succesive pentru a-i prăda pămînturile, așadar, la un moment dat, căpcăunii și-au luat tălpășița și s-au tot dus către soare-răsare pînă cînd nu s-a mai auzit nimic despre ei. „Doar unii care s-au mai întors din robia lor ori a tătarilor spuneau că ar fi văzut căpcăuni amestecați cu tătari prin părțile Crîmului” sau se pare că ar fi fost zidiți în niște dealuri de către însuși Alexandru Machedon.

În basmele populare românești nu există dragoni, în schimb avem balauri cu trei, șapte sau chiar și cu douăsprezece capete. Balaurii iau naștere din șerpi obișnuiți, însă procesul e unul lung și complicat – într-o anumită zi de primăvară, o dată la șapte ani, toți șerpii se strîng într-o văgăună din munte unde nu a călcat picior de om, acolo își varsă balele, iar din balele lor amestecate și vrăjite se face o piatră scumpă. Șarpele cel mai puternic îi învinge pe ceilalți și înghite mărgica, după care pleacă pe coclauri alți șapte ani și se transformă treptat în balaur. Cum arată un balaur? „Gura îi era largă de putea cuprinde un om întreg și semăna cu cea de la șarpe sau de la crocodil. Ochii îi erau bulbucați ca la broască. Nările semănau cu cele de la cal și puteau zvîrli foc și pară asupra celui cu care se lupta. Avea patru sau mai multe picioare, așa cum au șopîrlele, dar avea gheare de leu. Coada îi era lungă ca la șarpe, dar așa de puternică, încît cu o lovitură ucidea un taur.” Balaurii pot fi uciși cu destul de multă ușurință de voinici precum Făt-Frumos, pe Tărîmul Celălalt ei se hrănesc cu pui de pajură pe care îi salvează, în ultima clipă, tot eroul și astfel pajura se simte obligată să-l scoată la suprafață. O figură cu totul originală în basmele noastre este gheonoaia, zgripțuroaica sau scorpia, mai ales că aici povestea are și o morală, căci doar fetele încrezute, neascultătoare, fudule și rele sînt prefăcute drept pedeapsă în astfel de făpturi îngrozitoare la vedere. „Ele își au moșia lor undeva la marginea lumii și cine îi încalcă moșiile e vrăjit, prefăcut în stană de piatră sau înlemnit, ori mîncat fript.” Pentru că sînt atît de urîte și de rele, oamenii din popor cred că gheonoaiele nu se pot mărita decît cu Dracul, cu care au copii la fel de urîți. În mod previzibil, pot fi ucise tot de către Făt-Frumos.

Niște făpturi curioase și rar pomenite în povești sînt brehnele, duhuri mărunte asemănătoare unor spiriduși care se ascund prin scorburi de copaci sau prin tufișuri și nu fac alt rău decît că-i sperie pe cei proști sau fricoși. Brehnele sînt pocite pentru că sînt alcătuite din membrele amestecate între ele ale animalelor, păsărilor și insectelor, „unele au cap de broască, trup de pasăre și gheare de șopîrlă”. Tot un duh necurat, însă de data asta mult mai puternic, este și Samca sau Avestița, aripa Satanei. Rolul ei este acela de a sta de veghe la paturile femeilor care nasc și de a mări chinurile facerii, uneori le omoară copiii sau îi îmbolnăvește de samcă sau spasm. „Samca este o femeie îngrozitoare la vedere, cu părul capului rar, dar lung pînă la călcîie. Are ochii roșii ca de foc și-i joacă în cap, ca niște lămpașe bătute de vînt. Mîinile îi sînt schimonosite și schimonosit îi e și trupul ei care nu stă un minut locului, ci se sucește și se strîmbă întruna. Mereu bolborosește cuvinte ce nu se pot înțelege.” Tot niște babe la fel de hidoase sînt și Ciuma sau sora ei, Holera (de aici și expresia „urîtă ca ciuma”), poporul român a încercat de-a lungul timpului să personifice diferite boleșnițe sau alte nenorociri pentru a găsi căi de a lupta împotriva lor. Norodul Halelor – „slugile dracilor”, alte duhuri care le aduc oamenilor numai necazuri – e foarte numeros, fiindcă numeroase sînt și păcatele oamenilor. În general, Halele îi pot îmbolnăvi pe oameni de epilepsie (sau ducă-se-pe-pustii) și de dambla. „L-au lovit Halele!”, se spune despre cel lovit de dambla. Crasnicul sau Crîsnicul se pare că este un drăcușor născut din împreunarea unei femei cu Diavolul. „La înfățișare seamănă cu un purcel și cum e născut, dă buzna prin casă guițînd și sărind la neamuri să-i muște. După ce îi mușcă pe toți ai casei, se ascunde înapoi, unde a fost zămislit.” În afară de duhuri, mai există și sperietorile, făpturi nevăzute care nu fac alt rău decît că sperie copiii, născute fiind din imaginația lor sau mai degrabă din aceea a părinților care, pomenindu-le, reușesc să-i astîmpăre. Nu știm cît de urîte sînt acestea, însă numele lor sînt fabuloase: Bîja (care se ascunde în focul din sobă pentru a-i face rău copilului), Bau Baul, cu înfățișare de lup, al cărui suflet face „bauuu!”, Babîcul sau Babaluca, Bîca – cea care dă brînci copiilor ca să cadă și să se lovească, Bolea – un soi de spiriduș care gîdilă copiii, Caua – „o arătare lungă, fără început și fără sfîrșit” care întinde o mînă de negură ca să fure copiii, Didiu – un moș cețuros cu care se sperie copiii ca să nu iasă afară, în frig, în toiul iernii, Goața sau Gogul care răpește copiii și îi bagă în sac. Toți acești mici „monștri” au bîntuit, de fapt, copilăria noastră, a tuturor.